„Vinil”, de Igor Guzun

L-am cunoscut pe Igor Guzun, autorul “Vinil”, la Chișinău. Mi-a făcut onoarea de a vorbi despre romanul meu și mi s-a părut un artist dăruit și un caracter frumos, suprapunere rarisimă. Grație întâlnirii și faptului că folosim imagini și referințe similare despre vinil, am construit o punte sufletească către moldoveanul aista talentat și abia am așteptat să îi citesc cartea.

“Vinil” e o carte răscolitoare, veselă și tristă, care poartă amprenta geniului moldovenesc, autoironic, sarcastic și fin observator al realității. Scriitura depășește coordonatele zonei, pictând portretul unei Românii miniaturale, cu complexele specifice mezinei, ascendentul moral către sora mai mare, din vest, precum și nostalgii mitizate, din perioada de ocupație rusească, datorate neajunsurilor din prezent. Cartea descrie așadar două ținuturi suprapuse, unul suspendat în trecut și altul, în derivă și în căutare de modele. Observați iar paralelismul cu societatea românească, de la vest de Prut.

Îmi vine greu, din capul locului, să clasific scrierea lui Igor. Reprezintă, mai înainte de toate, o culegere de “pastile”, pentru suflet și pentru minte, >>care se eliberează fără prescripție medicală<<, dovadă a unui simbolism rafinat. Scrierea e și un bildungsroman colectiv, al generațiilor care trăiesc tranziția de la socialism la democrația europeană și la socializarea online.

Sunt numeroase referințe pozitive și negative, care fac dovada unui patriotism echilibrat, în opoziție cu naționalismul patetic. Se observă, pe tot parcursul scrierii, o iubire dulce-amăruie de țară, cu sare, piper și pelin, în peniță.

Jocurile de cuvinte trădează aplecarea timpurie a lui Igor către versuri. Poezia lui e însă vie, autohtonă și sugestivă, autorul mărturisind iubirea față de poezia de stradă, marca “Puya” “Guess Who” sau “Paraziții”, în detrimentul poeziei formale, a lui Cărtărescu. Rămâne însă un nostalgic al tuturor scrierilor lui Márquez.

E povestită devenirea autorului, cu analogie la conaționalii săi, de la copilărie, la adolescentă și la vremurile de apoi. Pasajele sunt savuroase, cu tâlc: >>Aici nimeni nu aleargă, de aici toți fug. Se bea cu suta, se pleacă cu milionul, iar dacă se fură – cu miliardul. (…) Moldova, o țară scrisă cu cretă.<< Referința la corupția politicienilor și la raportul Kroll apare explicit, în alte rânduri.

>>Cinematografele adolescenței noastre nu miroseau a popcorn. Și fluieram mecanicul de cinema dacă se rupea filmul sau acoperea cu mâna vreo scenă erotică. (…) La “Tânărul leninist’ am întâlnit-o pe tânăra care mi-a devenit peste ani soție. (…) Ca semne ale maturizării și ale trecerii timpului, >>nu ne mai sunăm prietenii de la telefonul cu disc. Următoarea etapă va fi: nu ne mai sunăm prietenii.<<

>>Te duci și ani de suferință/ N-or să te vază ochi-mi triști, / Înamorați de a ta ființă,/ De cum zâmbești, de cum te miști. Mai ales, de cum te miști (…) Atunci când revista “Comunicații mobile” a anunțat decesul mouse-ului, o altă viață a încetat.<<

Sunt amintite sperieturile părinților, menite să cumințească copiii, care determină autolimitări și compun refrenul lui “trebuie”. O gândire șchioapă, din fașă, predată din generație în generație, ca un disc stricat, care marchează viitorii adulți.

>>Copilăria se termină atunci când nu mai trebuie să ne facem lecțiile, dar viața continuă să fie învățătorul nostru<< și atunci când >>prima ninsoare nu te mai bucură, ci te îngrijorează<<. Pentru generațiile de acum și de mai târziu, “menta miroase a gumă de mestecat”.

Naratorul face popas și la căminul 6, unde el și alții au găsit un partener de drum, alături de care să “meargă prin lumea mare”. Cu o nostalgie aparte, sunt trecute în revistă premierele din viața omului. Rememorarea lor e ca o călătorie în trecut, în tinerețe, a cărei simplă amintire ne ajută să >>retrăim stările de bine de atunci, ca să încercam, poate, să trăim mai bine acum<<.

Naratorul înșiră subtilitățile care însoțesc apusul vieții, când începem să observăm >>nu doar culorile, dar și nuanțele<< și ne gândim că sărim în zadar după minge, dacă tot n-o mai ajungem, după vorbele fostului portar de la “Manchester United”, Pețer Boleslaw Schmeichel.

Cititor avid, autorul alocă numeroase capitole cărților și preocupărilor autorităților, în centrul cărora ar trebui să se regăsească educația, cultura. Cu amărăciune, se întreabă >>ce nu poate să facă un om cu o carte? Un om nu poate să urască o carte. Dar cei care le-au ars? (…) Au fost și dintre aceștia, dar ei nu erau oameni.<<

>>La fel cum animalele de companie seamănă cu stăpânii lor, la fel și cărțile seamănă cu cititorii lor, care le îndrăgesc, le mângâie, le țin brațe, le plimbă prin parcuri. (…) Nu-i oare așa, prieteni cărora v-am dat cărți și nu mi le-ați întors, pentru că acum sunt ale voastre?<<

Cartea cuprinde un memoriam Aureliu Busuioc, referințe despre actorii din “Lăutarii”, una dintre cele mai cunoscute pelicule moldovenești, de la est de Prut, remarci la adresa cunoscutei pictorițe Valentina Rusu Ciobanu, precum și ironii fine la adresa televiziunii, care a înlocuit haikuurile sau alte bucurii “necontrafăcute”, detalii despre Tolea Ciumac, consăteanul autorului, familiar publicului, din cauza emisiunilor tabloid și nu datorită luptelor K1.

Cu o nostalgie acută, ne sunt amintiți vechii librari, educatorii și bibliotecile din sate, acum pustii sau închise, în favoarea birturilor. Nu scapă observației (re)schimbarea limbii, de prin anii ’80, strada Decembriștilor, gările din Chișinău, de pe Aleea Gării și de pe strada Bulgară, care duc adesea către România.

Specificul capitalei, asemănată cu un autocar supraetajat, e scindarea.  Există două Moldove, una modernă, cosmopolită, de suprafață și una arhaică, încremenită în sărăcie, neputințe și nostalgii. Descriptiv, Chișinăul are două străzi, Belșug și Cheltuială, reprezentative pentru cele două lumi suprapuse, unde clasa de mijloc e aproape inexistentă.

La fel ca în România, facturile la curent și la gaze sunt exorbitante, iar pe oameni îi trage curentul, fenomen nemaiîntâlnit altundeva în lume. Deși nu are forma unei ghete, la fel ca Italia, Rep. Moldova rămâne, potrivit autorului, o “ghiată țară”. Făcând referire la sintagma “Lie to me”, când te uiți la panourile publicitare sau electorale din oraș, autorul mă duce cu gândul la serialul omonim, realizat după cercetările psihologului american Paul Ekman, autorul bestsellerului “Minciunile adulților”.

La fel ca în București, capitala e împânzită de maxi-taxiuri, drumurile sunt jalnice, iar traficul e îngreunat de stilul haotic de șofat. Există și părți bune, neamintite în carte, cum ar fi introducerea semnăturii electronice la est și mai apoi la vest de Prut, precum și faptul că papornițele, ironizate subtil în carte, chiar au devenit cunoscute la nivel mondial, ca parte a semnăturii emblematice a casei de modă “Louis Vuitton”, care vinde cu 1700 de euro bucata.

Mai important decât ele, pentru moldoveni, ar fi un stadion național, la Chișinău, care habar n-am dacă s-a construit între timp și resuscitarea fotbalului. Igor rememorează, cu nostalgie, debutul lui David Beckham, pe gazonul de la Chișinău.

Simplitatea și omenia autorului reies din rândurile despre traiul modest al lui Eminescu, împlinirea prin creație și nu prin avuție, vocație, scuzele născocite pentru a nu încerca, care stau în calea evoluției noastre, obiceiul cumpărării cafelei în așteptare sau șahul prin corespondență.

E remarcată hipersexualizarea cotidianului și sunt sintetizate neajunsurile vremii, prin sintagma >>Moldo-veni, vidi, vici!<<. Cartea se termină abrupt, dar ține loc de panaceu, pentru românii cu simțul umorului. La urma urmei, “nisipul curge într-o singură direcție, fie că alegi să-l urmezi sau nu”.

Despre “Vinil” vorbesc – cu reverență – oameni de cultură, artiști și diplomați din toate colțurile lumii, însă scrierea și caracterul autorului îl fac un manifest al simplității autentice, în fața căruia n-ai cum să nu te-nclini!

 

Fascinaţia „Rogue One”

M-am dus la cel de-al şaptelea blockbuster Star Wars din curiozitate şi pentru bucuria unuia dintre prietenii mei cei mai buni.

Îmi place mult seria, dar aveam aşteptãri modeste de la film, deoarece ştiam, de la Batman, spre exemplu, cã majoritatea continuãrilor nu se ridicã la înãlţimea peliculelor iniţiale.

Un alt factor descurajant a fost faptul cã Disney a preluat franşiza şi cã filmul reprezintã o rupere de la şirul narativ al seriei, care dã naştere unor aventuri alternative la primele istorisiri, începute în anul 1977.

Acţiunea peliculei se desfăşoarã înaintea episodului A New Hope şi prezintã povestea unui grup de rebeli, care încearcă să fure planurile pentru construcţia primei Death Star.

Filmul beneficiazã de aportul unor figuri noi, rebeli sau personaje negative şi aduce noi lumi şi civilizaţii în universul Star Wars.

Am avut bucuria nesperatã de a descoperi un film în stilul peliculelor iniţiale. Aspectele cinematografice ale distopiei – costume, culori, cadre – sunt similare cu cele din episoadele 4, 5 şi 6.

Pentru mine cea mai mare provocare a fost povestea şi cum a fost prezentatã spectatorului. Episodul 7 porneşte de la aceeaşi idee ca episoadele 5 şi 6.

Se introduce o formaţiune rãmasã din ImperiuFirst Order, care vrea sã îi batã pe rebeli, cu o Death Star mai mare, capabilã sã distrugã un întreg sistem solar, nu doar o planetã, însã aceştia îi descoperã cãlcâiul lui Ahile şi distrug arma.

Concomitent, e prezentatã povestea personajului negativ, Kylo Ren, un nepot de-al lui Darth Vader, care se chinuie sã devinã rãu. Nu m-a mişcat defel, pentru cã nu m-am putut identifica cu trãirile sale, chiar dacã acesta şi-a omorât tatãl, interpretat de Harrison Ford, care a jucat slãbuţ.

Şirul narativ se desfãşoarã alert, fapt care face dificilã „asimilarea” povestirii, de cãtre spectatorii neavizaţi. M-au cucerit Jyn Erso, graţie interpretãrii actriţei Felicity Jones, roboţelul însoţitor şi Chirrut Imwe, luptãtorul orb.

Coloana sonorã şi CGI-ul, imagistica fãcutã pe calculator, mi-au placut mult. O premierã în materie e personajul Grand Moff Tarkin, o reprezentare digitalã hiperrealistã, a regretatului actor Peter Cushing.

Pelicula Rogue One, notatã cu 8,3 puncte din 10, pe IMDB, asigurã continuitate seriei geniale, a regizorului George Lucas şi se încheie cu o secvenţã memorabilã, înfãţişând-o pe prinţesa Leia Organa.

Mergeţi la film, dacã doriţi sã staţi cu ochii lipiţi de ecranul IMAX, vreme de douã ore şi jumãtate, şi sã fiţi „teleportaţi” în Imperiu!

„Stylish Circle” în România

La invitația designerului meu de evenimente, Adriana-Delia Bărar, am sărbătorit lansarea portalului StylishCircle în România, alături de alți 39 de bloggeri, veniți din toată țara. Dacă în Germania s-a lansat în Sãptãmâna Modei de la Berlin, la noi s-a lansat în cerc restrâns, prin două zile efervescente, încărcate cu activități „mit stock”, cadouri și surprize, care mai de care mai spectaculoase.

Am pornit cu o cură de cofeină la Alt Club, unde am primit un ecuson, ca să ne (re)cunoaștem interlocutorii și o telecomandă pentru selfie-uri. Au urmat două prezentări, prima depre funcționalitățile și perspectivele portalului, susținută de Ioana Baciu și una de modă, cu manechini îmbrăcați în ținute Tudor Personal Tailor.

Am luat prânzul și am pornit către SmartFit Studio 2, unde antrenorul Iasmin Agoston ne-a predat o clasă specială de fitness, urmată – după preferințe -de exerciții fizice, bălăceală în jacuzzi etc. Ne-am revenit din dulcea amorțeală și am pornit către Red Motor Timișoara, unde ne-am întrecut într-o cursă de karturi. Bijuteria Noblesse a premiat câștigătoarea.

Având în vedere abilitățile mele de șofer am ieșit prima de la coadă. Mi-am luat revanșa seara, la cină festivă, unde am fost prima la concursul imaginar de mâncat prăjituri, grație candy-bar-ului și tortului create de maeștrii patiseri de la Senneville.

Am primit o sumedenie de cadouri din partea sponsorilor, de la cosmetice până la accesorii, la vouchere de reducere etc. Duminică dimineața ne-am revăzut în aceeași formulă, la Aethernativ Café, pentru o degustare de cafea susținută de Bogdan Danciu, as în materie.

Dacă nu sunteți familiarizați cu bloggerii care scriu despre modă, design sau un anumit stil de viață e ușor să picați în capcana „păreriștilor” și să vă imaginați un eveniment cu snobi și snoabe. M-am distrat însă în compania nemaipomenită a unor oameni inteligenți, autentici, perspicace și dedicați muncii lor, care au poate încă un serviciu, un masterat, un copil și totuși își fac timp pentru a afla și a prezenta cititorilor ultimele tendințe din domeniul de interes.

Evenimentul, atipic peisajului monden monoton din Timișoara, nu putea să existe fără sprijinul partenerilor: Senneville, Smartfit Studio, Promotor Timișoara, Beauty Box, Cupio, Optica Eugen, Ciocolaterie Leonidas, Bijuteria Noblesse, Tudor Personal Tailor, Peonies & Hydrangeas și fotograf Anita Bejenaru. Îi mulțumesc Adrianei pentru invitație, pentru ținuta marca B.A.D. Style și, nu în ultimul rând, pentru prietenie!

„Numele meu este Anton”, de Geo Dinescu

Grație debutului literar am avut ocazia să cunosc oameni fabuloși, care mustesc de creativitate și care și-au păstrat neștirbită autenticitatea. Unul dintre ei este actrița și scriitoarea Geo Dinescu, care a debutat în 2014, cu romanul Numele meu este Anton.

Construcția labirintică a cărții se datorează firii polivalente a autoarei. Prin tot ce creează, fie că e vorba de dulciuri, picturi, roluri sau scenarii de stand-up, aceasta face dovada unui fler aparte. Romanul înfățișează spovedania personajului principal, Anton, în fața cititorului.

Cu o minte genială și disfuncțională, personajul trece prin întreaga paletă de stări emoționale, făcându-i pe cititori părtași la ele. În fața acestora se scurge întreaga lui viață, de la venirea pe lume până la optzeci de ani.

E folosită – cu sensibilitatea unui poet și cu precizia unui chirurg – povestirea în ramă, iar evenimentele nu sunt prezentate în ordine cronologică, ci aparent întâmplător. Scriu „aparent”, pentru că autoarea alternează tablouri antagonice, pentru a maximiza suspansul și trăirile cititorului.

Fiecare are posibilitatea de a interpreta după bunul plac șirul narativ, căci personajul principal nu se lasă niciodată descoperit în totalitate, permițând cititorului să îl substituie în trãiri.

M-a șocat și mi-a plăcut Anton la șaisprezece ani, pentru că face dovada maturității autoarei, care nu conturează stereotipul unui erou, ci un antierou verosimil, dar aparte. Prezentat de o manieră plauzibilă, în ipostaze inedite, personajul e atât de bine construit încât se adresează unui „receptor universal”.

„Bună ziua. Numele meu este Anton și am șaisprezece ani. Peste nici două săptămani împlinesc șaptesprezece ani. Stau pe patul bunicii și o privesc. A murit în urmă cu cinci minute. Aș vrea să îi închid ochii, dar, dacă fac asta, ea o să plece pentru totdeauna. Vreau să mai stau cu ea. Parfumul ei mă înnebunește, după ce va ajunge în mormânt o să-mi lipsească mirosul pielii ei. E posibil că o femeie să miroasă la fel toată viață?

Viață fără ea se va opri aici; aș putea acum să deschid sertarul cu medicamente și să le înghit pe toate pană adorm. Definitiv. Să plec alături de ea. Să fiu din nou copilul agătat de gâtul ei. Gâtul ei era insulă de fericire pe care eu evadăm de fiecare dată când plângeam. Aș putea să mor acum cu ea și nu ne va găsi nimeni multă vreme. Mamă nu va veni aici.

M-am întins langă ea ca un bebeluș, i-am cuprins corpul cu brațele, i-am mângâiat mâinile. Nașul meu îi caută mirosul de piele și trandafiri. În timp ce îi sărutam gâtul, cu mână stangă îi desfăceam nasturii rochiei.

(…) Am plecat după mirosul parfumului și am ajuns între sânii ei. Este pentru prima oară când ating o femeie. I-am desfăcut rochia pană la capăt și i-am dat chiloții jos. (…) I-am închis ochii că să nu mă vadă. Am mirosit-o acolo. Trandafiri și piele și incă ceva. Ceva-ul mă intrigă. Îmi place ceva-ul. Nu mă pot opri să o miros acolo. I-am desfăcut un pic picioarele și am mângâiat-o. I-am băgat un deget și am stat inăuntrul ei căutand parcă ceva. Când l-am scos, era umed. Nu m-am șters, am stat langă ea pană când inimă a reînceput să-mi bată regulat, apoi am imbrăcat-o exact așa cum era și am fugit la mamă să o anunț că bunica nu mai e.”

Cartea e un puzzle existențial, prin care vocea lui Anton capătă distincte tonalități, în funcție de etapa maturizării prezentată, conturând destinul unui narator frământat de contradicții. Discursul degajat al lui Anton îl aseamănă cu Matthew, din „Șocul căderii”, romanul scriitorului Nathan Filer, devenit fenomen mondial.

Personajul e într-o continuă formare, astfel încât naratorul împrumută fie vocea unui efeminat, fie vocea unui homosexual, fie vocea unui incestuos. Anton e un „nesatisfăcut perpetuu”, care iubește sau crede că o face, cântă la pian, se roagă, urăște și abuzează cu vehemență.

Romanul e cursiv, scris într-un limbaj oportun, versatil, în tandem cu etapele înfățișate. Debuturile literare sunt adesea tributare bombardării cu informație, prin fraze lungi, pompoase. La polul opus, în romanul „Numele meu este Anton” niciun detaliu nu e lăsat la voia întâmplării, niciun cuvânt nu e în plus și nimic relevant nu a rămas nescris.

Dacă nu îmi place o carte evit cu grație să îi scriu recenzia. Dacă autorul îmi e prieten îmi exprim delicat părerea, în particular. Geo a scris însă o carte care sper că va avea un destin fabulos în afara granițelor țării și care m-a lăsat cu o-ntrebare patologică: E Anton schizofrenic sau sunt eu paranoică?

Jumătăți sau Sferturi

E Ziua Îndrăgostiților, importată din Americi, la fel ca gripa porcină, cartoful etc. Am să-ncerc să-mi las la ușă prejudecățile privind iubirea contrafăcută, împărtășită doar la ocazii, de care mă dezic cu aceeași convingere cu care se dezic femeile la cură de carbohidrați.

Azi se celebrează iubirea și suferinzii din amor plâng pe la colțuri, necăjiți că n-au o Jumătate mai bună sau măcar două Sferturi, de etalat prin mediul online sau pe la vreun local cu ștaif. Personal, cred că răniții în amorul propriu au așteptări prea mari de la oameni și se deziluzionează prea ușor, căci singura formă de a pierde un om e prin trecerea lui într-o altă viață. Restul sunt alegeri și cea mai des întâlnită e pierderea  de sine. Dacă te-ai rătăcit singur, vei suporta singur consecințele, dar, dacă te-ai pierdut de mână cu cineva, consecințele le trăiți, deși distinct, împreună.

Ne naștem și murim singuri, dar întâlnim rareori posibilitatea de a ne bucura, împreună cu cineva, de tot ce ne oferă viața. Atunci când a apus iubirea învață să te detașezi cu grație. Asta cred că e explicația pentru care atât de mulți oameni, singuri sau prost însoțiți, trăiesc o fericire derizorie, aparentă. Pentru că nu știu să renunțe la mizeria familiară, pentru a se arunca, cu capul înainte, către necunoscut!

Am avut partea mea de iubiri în moarte clinică și am încercat să răsucesc pe deget timpul, dar mi-a alunecat printre degete sensul lucrurilor. Habar nu am ce-a însemnat pentru celălalt sfârșitul, dar pe mine fiecare minut de prelungiri m-a costat sufletul. Apoi, un timp, am avut mai multe întrebări decât răspunsuri. Le-a omorât pe toate prezentul. Și dac-am înțelege în ceasul al treisprezecelea semnificațiile hărților sufletești ale celorlalți ar fi tardiv: ne-am rătăci în labirintul deșertăciunii lor.

Trăim adesea suspendați sufletește între trecut și viitor, ancorați în relații de compromis și proiectăm asupra omului iubit toate așteptările noastre. Cu toții am blestemat cândva fie soarta, fie conjunctura, fie nesincronizarea, pe când în matematica iubirii socoteala e cu totul alta: dacă era al tău, al tău era; dacă era a ta, a ta era! Unii se alimentează însă cu propria nenorocire, ba chiar „câștigă”, după lupte seculare, bătălii regretabile.

Îți vei găsi Jumătatea când vei înceta să mitizezi trecutul și când vei înțelege că nimeni nu are putere de fericire asupra ta. Nu mai căuta Jumătăți sau Sferturi și toate vor veni de la sine, înzecit, căci iubirea nu dă rest!