„Numele meu este Anton”, de Geo Dinescu

Grație debutului literar am avut ocazia să cunosc oameni fabuloși, care mustesc de creativitate și care și-au păstrat neștirbită autenticitatea. Unul dintre ei este actrița și scriitoarea Geo Dinescu, care a debutat în 2014, cu romanul Numele meu este Anton.

Construcția labirintică a cărții se datorează firii polivalente a autoarei. Prin tot ce creează, fie că e vorba de dulciuri, picturi, roluri sau scenarii de stand-up, aceasta face dovada unui fler aparte. Romanul înfățișează spovedania personajului principal, Anton, în fața cititorului.

Cu o minte genială și disfuncțională, personajul trece prin întreaga paletă de stări emoționale, făcându-i pe cititori părtași la ele. În fața acestora se scurge întreaga lui viață, de la venirea pe lume până la optzeci de ani.

E folosită – cu sensibilitatea unui poet și cu precizia unui chirurg – povestirea în ramă, iar evenimentele nu sunt prezentate în ordine cronologică, ci aparent întâmplător. Scriu „aparent”, pentru că autoarea alternează tablouri antagonice, pentru a maximiza suspansul și trăirile cititorului.

Fiecare are posibilitatea de a interpreta după bunul plac șirul narativ, căci personajul principal nu se lasă niciodată descoperit în totalitate, permițând cititorului să îl substituie în trãiri.

M-a șocat și mi-a plăcut Anton la șaisprezece ani, pentru că face dovada maturității autoarei, care nu conturează stereotipul unui erou, ci un antierou verosimil, dar aparte. Prezentat de o manieră plauzibilă, în ipostaze inedite, personajul e atât de bine construit încât se adresează unui „receptor universal”.

„Bună ziua. Numele meu este Anton și am șaisprezece ani. Peste nici două săptămani împlinesc șaptesprezece ani. Stau pe patul bunicii și o privesc. A murit în urmă cu cinci minute. Aș vrea să îi închid ochii, dar, dacă fac asta, ea o să plece pentru totdeauna. Vreau să mai stau cu ea. Parfumul ei mă înnebunește, după ce va ajunge în mormânt o să-mi lipsească mirosul pielii ei. E posibil că o femeie să miroasă la fel toată viață?

Viață fără ea se va opri aici; aș putea acum să deschid sertarul cu medicamente și să le înghit pe toate pană adorm. Definitiv. Să plec alături de ea. Să fiu din nou copilul agătat de gâtul ei. Gâtul ei era insulă de fericire pe care eu evadăm de fiecare dată când plângeam. Aș putea să mor acum cu ea și nu ne va găsi nimeni multă vreme. Mamă nu va veni aici.

M-am întins langă ea ca un bebeluș, i-am cuprins corpul cu brațele, i-am mângâiat mâinile. Nașul meu îi caută mirosul de piele și trandafiri. În timp ce îi sărutam gâtul, cu mână stangă îi desfăceam nasturii rochiei.

(…) Am plecat după mirosul parfumului și am ajuns între sânii ei. Este pentru prima oară când ating o femeie. I-am desfăcut rochia pană la capăt și i-am dat chiloții jos. (…) I-am închis ochii că să nu mă vadă. Am mirosit-o acolo. Trandafiri și piele și incă ceva. Ceva-ul mă intrigă. Îmi place ceva-ul. Nu mă pot opri să o miros acolo. I-am desfăcut un pic picioarele și am mângâiat-o. I-am băgat un deget și am stat inăuntrul ei căutand parcă ceva. Când l-am scos, era umed. Nu m-am șters, am stat langă ea pană când inimă a reînceput să-mi bată regulat, apoi am imbrăcat-o exact așa cum era și am fugit la mamă să o anunț că bunica nu mai e.”

Cartea e un puzzle existențial, prin care vocea lui Anton capătă distincte tonalități, în funcție de etapa maturizării prezentată, conturând destinul unui narator frământat de contradicții. Discursul degajat al lui Anton îl aseamănă cu Matthew, din „Șocul căderii”, romanul scriitorului Nathan Filer, devenit fenomen mondial.

Personajul e într-o continuă formare, astfel încât naratorul împrumută fie vocea unui efeminat, fie vocea unui homosexual, fie vocea unui incestuos. Anton e un „nesatisfăcut perpetuu”, care iubește sau crede că o face, cântă la pian, se roagă, urăște și abuzează cu vehemență.

Romanul e cursiv, scris într-un limbaj oportun, versatil, în tandem cu etapele înfățișate. Debuturile literare sunt adesea tributare bombardării cu informație, prin fraze lungi, pompoase. La polul opus, în romanul „Numele meu este Anton” niciun detaliu nu e lăsat la voia întâmplării, niciun cuvânt nu e în plus și nimic relevant nu a rămas nescris.

Dacă nu îmi place o carte evit cu grație să îi scriu recenzia. Dacă autorul îmi e prieten îmi exprim delicat părerea, în particular. Geo a scris însă o carte care sper că va avea un destin fabulos în afara granițelor țării și care m-a lăsat cu o-ntrebare patologică: E Anton schizofrenic sau sunt eu paranoică?

Jumătăți sau Sferturi

E Ziua Îndrăgostiților, importată din Americi, la fel ca gripa porcină, cartoful etc. Am să-ncerc să-mi las la ușă prejudecățile privind iubirea contrafăcută, împărtășită doar la ocazii, de care mă dezic cu aceeași convingere cu care se dezic femeile la cură de carbohidrați.

Azi se celebrează iubirea și suferinzii din amor plâng pe la colțuri, necăjiți că n-au o Jumătate mai bună sau măcar două Sferturi, de etalat prin mediul online sau pe la vreun local cu ștaif. Personal, cred că răniții în amorul propriu au așteptări prea mari de la oameni și se deziluzionează prea ușor, căci singura formă de a pierde un om e prin trecerea lui într-o altă viață. Restul sunt alegeri și cea mai des întâlnită e pierderea  de sine. Dacă te-ai rătăcit singur, vei suporta singur consecințele, dar, dacă te-ai pierdut de mână cu cineva, consecințele le trăiți, deși distinct, împreună.

Ne naștem și murim singuri, dar întâlnim rareori posibilitatea de a ne bucura, împreună cu cineva, de tot ce ne oferă viața. Atunci când a apus iubirea învață să te detașezi cu grație. Asta cred că e explicația pentru care atât de mulți oameni, singuri sau prost însoțiți, trăiesc o fericire derizorie, aparentă. Pentru că nu știu să renunțe la mizeria familiară, pentru a se arunca, cu capul înainte, către necunoscut!

Am avut partea mea de iubiri în moarte clinică și am încercat să răsucesc pe deget timpul, dar mi-a alunecat printre degete sensul lucrurilor. Habar nu am ce-a însemnat pentru celălalt sfârșitul, dar pe mine fiecare minut de prelungiri m-a costat sufletul. Apoi, un timp, am avut mai multe întrebări decât răspunsuri. Le-a omorât pe toate prezentul. Și dac-am înțelege în ceasul al treisprezecelea semnificațiile hărților sufletești ale celorlalți ar fi tardiv: ne-am rătăci în labirintul deșertăciunii lor.

Trăim adesea suspendați sufletește între trecut și viitor, ancorați în relații de compromis și proiectăm asupra omului iubit toate așteptările noastre. Cu toții am blestemat cândva fie soarta, fie conjunctura, fie nesincronizarea, pe când în matematica iubirii socoteala e cu totul alta: dacă era al tău, al tău era; dacă era a ta, a ta era! Unii se alimentează însă cu propria nenorocire, ba chiar „câștigă”, după lupte seculare, bătălii regretabile.

Îți vei găsi Jumătatea când vei înceta să mitizezi trecutul și când vei înțelege că nimeni nu are putere de fericire asupra ta. Nu mai căuta Jumătăți sau Sferturi și toate vor veni de la sine, înzecit, căci iubirea nu dă rest!

Aventuri pe un peron

Dacă oamenii ar fi prune, ce tare ar fi! În condițiile necesare, s-ar contopi și s-ar face pălincă ardelenească. Dar omul e cel mult varză călită de viață! Am fost cârcotașă în ultima perioadă și complet absorbită de mine. Așa fac oamenii neîmpăcați cu ei, care le găsesc altora vini, imaginare sau nu, pentru că e mai grea autocritica.

Ieri mi-am făcut bilanțul afectiv. Pentru prima oară după încheierea unui capitol al vieții, nu alerg după fericire în brațele nimănui. Mă bucur de prezent, cu bune, cu rele și nu vreau să leg conexiuni de complezență. Suntem cu toții perfectibili și abia atunci când vom deveni omul pe care ni-l dorim ne va ieși în cale omul mult visat. Nu alerga intempestiv după noi legături din frica de singurătate. Nu pentru binele celuilalt, ci pentru binele tău. Singurătatea, mai ales după o relație, are sacralitate, e un timp al introspecției.

Oamenii au așteptări de la mine, de la vecini, de la tine. E dreptul lor, dar e dreptul nostru să nu ne trăim viața conform acestora. Singurele așteptări pe care trebuie să le respecți sunt ale tale. Nu te mulțumi cu soluții de compromis, premii de consolare sau oameni care nu îți transmit nimic. E ca și cum ai merge la prostituate pentru a te masturba singur. Teleologic, se anulează reciproc.

Avem viața pe care avem curajul să o trăim și ne regăsim în ochii altui om abia după ce lăsăm lucrurile să își urmeze, netulburate, cursul. Unii își găsesc jumătatea în timp ce aleargă după alte două sferturi, alții o găsesc prin vecini, dar nimeni n-o găsește când o caută cu disperare. Așa se găsesc cel mult relațiile pansament.

Nu există adevăƒruri absolute și nici gusturi universale. Ambele țin de percepția fiecăruia și decurg din păreri, atitudini, credințe, sedimentate în timp. Ramtha spune că dacă ești de părere că numai adevărul tău este cel bun, dai dovadムde prostie. Oamenii care nu-ți stau alături nu au nici-o vină. Doar se raportează distinct la tine. Re-/găsește-ți echilibrul, iar restul ți se vor adăuga.

Cineva zicea că avem cu toții un tren de prins, dar ce facem dacă l-am ratat? Trenul potrivit nu are întârziere, nu i se defectează locomotiva și nu uiți să-ți iei bilet. În el te-mbarci la țanc și pornești în cea mai frumoasă aventură de până atunci!

Colorați-vă nuanțele de gri,
Diana

Îți mulțumesc!

La confluența dintre tine și alte suflete acționează forțe nevăzute. Ca mareea, cu fluxul și refluxul repetitiv, relațiile de bun augur necesită echilibrul perfect și acele compromisuri suportabile.

Cu aportul salinității, unele oceane, prinse inevitabil în tandemul flux-reflux, nu se unesc niciodată, dar creează un memorabil spectacol vizual, care-ți rămâne lipit de retină. La fel și-n relațiile interumane. Dintre apele compatibile, unele dau naștere unei simbioze line, iar altele devin forțe ale naturii.

Mai presus de toate, orice relație necesită împăcarea cu Sinele. Nu găsim ceea ce căutăm, găsim ceea ce oglindim. Ce furtuni interioare să te fi adus, atât de prăpăstios, în pragul vieții mele?

La o radiografie sufletească, făcându-mă cioburi m-ai recompus: De eram un Sisif culturist și tot nu-mi crăpam bolovanul de frici. De eram alchimist și tot nu-mi prefăceam dantela pestriță în ceramică rară.

Am spus-o și mă repet, timpul nu e doctor, e cioară. Nu vindecă, zboară. Olarule, îți mulțumesc pentru c-ai fost cam bolovan și mi te datorez!

Blestemată binecuvântare!

M-am trezit buimacă, cu marea în priviri. Îmi ardeau tălpile de la arșița imaginară. Din când în când, briza îmi împletea părul. Aveam un gust ușor sărat. Pielea îmi mirosea a soare și aveam nisip pe încheieturile imaginare.

Afară însă ninge cu suflete. Am aterizat direct în anotimpul rece, al cadavrelor umblătoare, ca să-mi învăț, în cele din urmă, lecția și ca să sufăr deșteptarea pe care vreau s-o văd în celelalte siluete renăscute în lume. De aici acest deja-vu pământiu, mesajele ambigue de prin vise, ca reminescențe ale vieților trecute și reîntoarcerea în același punct de cotitură.

Trăiesc în vremea dezrădăcinaților, deveniți consumatori captivi în jungla urbană. Evit să-mi maschez golurile afective, pentru a nu adânci prăpastia dintre mine și ceilalți. Îmi caut sensul prin depozitul de jaloane afective și încerc să nu golesc de sensuri interacțiunea cu alte ființe.

Decât să mă reîncarnez în anotimpul sufletelor letargice, mai bine eram o caracatiță și, ca să nu mă pierd pe mine, prefer să-mi fie viața un lung șir de ratări, căci numai cine nu încearcă, nu greșește. Încearcă. Învață din greșeli. Iubește nediluat. Bucură-te fără jumătăți de măsură. Răspândește în jur lumină.

Blestemată binecuvântare recurentă și plumburiu dualism existențial. La următoarea bătaie de ceas, la răscruce de gânduri, tu ce privești în oglindă? Un con de umbră obosit de prea multă lumină sau o flacără, care mocnește timid în beznă?!

Colorați-vă nuanțele de gri,
Diana