Absenți nemotivați

Am ajuns în Suedia și îmi odihnesc sufletul, pentru câteva momente, pe țărmurile Mării Nordului.

Mi-au dat iar trezirea, matinali, pescărușii. În ochii mei se zbate, agitată, marea. Iar furtuni în tandem.

Fără să te chem, ai intrat cu bocancii în sufletul meu și ai rămas aici toată viața. Unele prezențe dor mai mult decât teama de abandon.

Plecarea ta a prezis începutul unei maturizări forțate. În lipsa ta mi s-a închis ermetic inima. M-ai forțat să mă reinventez din cioburi.

Când te-am lăsat să pleci ne-am condamnat la ani întregi de nefericire. Deloc subtil, dar mai înțelept decât nefericirea-n doi și traiul din cenușa unui incendiu mistuitor.

Ar fi prematur să te proclam viitoarea mea fostă mare iubire și pueril să trăiesc din resturi. Decât jumătăți de măsură, mai bine totul! Însă nimicul e permanent, în vreme ce totul e trecător. Acesta-i farmecul lucrurilor!

Am mai scris-o și o repet acum: timpul nu închide răni, căci nu e doctor, dar e un bun profesor. Oameni, întâmplări și mari povești de dragoste ni se scurg uneori printre degete, ca peceți ale devenirii.

Rămân doar sedimentele unei maturizări autoimpuse. Cu timpul, până și pe amintiri se depune praful, iar viața își urmează, nestingherită, cursul!

Colorați-vă nuanțele de gri,
Diana

Despre simplitate

Se spune că inteligența e ca erecția. Dacă o ai, se vede. La fel și simplitatea. Pentru mine, la loc de cinste, alături de inteligență, de cultură și de modestie, se află simplitatea.

De ce? E simplu! Trăim în secolul vitezei, al capitalismului canibalic și al împopoțonării inutile, când fiecare încearcă să pară mai mult, mai interesant, adesea în antagonie cu adevărata sa natură. Ca regulă de căpătâi, cine e simplu, nu încearcă să pară nicicum. Pentru că simplitatea vine dintr-un ungher fascinant al creierului, dezvoltat doar la oamenii stăpâni pe sine.

Simplitatea, soră cu modestia, nu presupune absența calităților, ci virtutea supremă. Convingerea imuabilă că tu nu ai preț, pentru că valorezi enorm, te eliberează de nevoia de a fi strident.

Pentru a stăpâni virtutea supremă, trebuie să te raportezi onest la propria persoană și să nu greșești valoarea lucrurilor. Ceea ce ești e singurul tău dat. Ceea ce ai poți pierde oricând. După ce ai învățat asta, începe adevărata viață! Cea trăită frumos, pentru tine și nu pentru a îndeplini așteptări nerealiste, canoane sociale ș.a.m.d.

Excentricitatea veacului va fi simplitatea. De aceea, mulți o vor simula, la fel cum debilii care n-au probleme cu vederea simulează miopia, purtând ochelari de vedere, cu ramă groasă, pentru că așa e moda. Dacă îi întrebi, unii duc simularea la rang de artă și se conving și ei că au probleme cu vederea.

Ca idee, poți simula simplitatea, dar nu la infinit. Oamenii simulează relații întregi, empatia sau orice altă trăire, însă a simula simplitatea e imposibil, pentru că te vor da de gol, când ți-e lumea mai dragă, gesturi mărunte, pus față-n față cu un om al cărui nivel de inteligență nu corespunde cu numărul de la pantofi.

Un exemplu elocvent: Am o fostă colegă, care s-a autoeducat și o admir mult pentru asta, dar poartă și azi, pentru că în copilărie nu și-a permis, vreo 4, 5 inele, câteva brățări și, uneori, un ceas. Dacă o întrebi, e o declarație de modă. Dacă mă întrebi, e o dovadă de inferioritate inconștient asumată. Am încercat să îi explic, în repetate rânduri, punctul meu de vedere, dar am întâmpinat rezistență. Am renunțat, invocând diferențe ireconciliabile.

Am avut doza mea de teribilism în adolescență și am experimentat o perioadă de împopoțonare regretabilă, dar m-am maturizat și am renunțat la tot bagajul inutil. Unii o fac, alții nu o fac niciodată și am văzut bagaje inutile nu doar la oameni cu un alibi, ci și la numeroși oameni din mediul cultural sau înaintați în vârstă.

Omul își este sieși superior, ceea ce îl face mereu neîmpăcat! De aici, împopoțonarea inutilă sau manifestările stridente, care îl îndepărtează pe om de evoluția lui Darwin și îl apropie de maimuță.

Colorați-vă nuanțele de gri,
Diana

Dă timpului timp!

La un pas de mine, un bunic îi poartă de grijă nepoţelului. Azi, bunicul e adultul. Mâine – poimâine se inversează rolurile. Nimeni nu scapă de sub roata implacabilă a timpului. Însă nu timpul trece, ci noi trecem prin timp şi, pentru fiecare, zarurile au fost aruncate la naştere, ca să-l citez pe Cezar, nu ăla de la Eurovision, ci ăla din Imperiul Roman.

Pe măsură ce ne maturizăm, învățăm să ne reorganizăm prioritățile. Ziua are aproape șaisprezece ore, dacă ne luăm după accelerarea frecvenței de rezonanţă Schumann, suficient timp pentru toate. Când vine vorba de priorităţi, dorinţa de autodepăşire e cel mai bun catalizator. Nimeni nu e într-o competiție cu celălalt, însă fiecare e dator să încerce să devină mâine varianta îmbunătățită de ieri.

În zilele noastre, din cauza societăţii de consum şi a tehnologiei, ne pierdem adesea timpul prin mulţimea vidă de gânduri şi sacrificăm calitatea în favoarea cantităţii. Am uitat cu toţii că nu avem nimic de dovedit nimănui şi că nu trebuie să mărim viteza, ci să creştem nivelul de înțelegere.

Doctori rataţi, încercăm adesea să resuscităm „patologii” în moarte cerebrală, însă timpul nu e doctor, încât să vindece răni, ci mai degrabă profesor, pentru că ne determină să formulăm întrebările potrivite şi să căutăm mai apoi răspunsurile.

Personal, am facut un pact cu timpul: el nu mă mai aleargă, eu nu mai fug de mine şi nu-mi mai sabotez viitorul. Şi încet, încet, au rămas în oglinda retrovizoare a sufletului, oamenii, întâmplările şi alegerile care nu îşi mai regăseau locul. Câteodată mai arunc o privire către ele, cu coada ochiului, însă am încetat să mai conjug trecutul!

Fiecare lucru are timpul său şi ce nu trăim atunci nu mai trăim deloc… Există atunci prea devreme, prea târziu şi când?! La asta trebuie să căutăm individual răspuns. Tot timpul conturează cele mai sincere răspunsuri.

Trăieşti în baza unui contract de închiriere pe durată nedeterminată, iar chiria e propriul tău timp. Foloseşte-l cu înţelepciune! O maximă numai bună la ceas de seară sau la răscruce de gânduri: Trăieşte la intensitate maximă fiecare moment şi dă timpului timp, iar acesta iţi va decanta amintirile şi îţi va împlini visurile!

Colorați-vă nuanțele de gri,
Diana

Ziua mult așteptată

Iubirea e un cuvânt pe care oamenii îl folosesc prea des, deși îi află rar, uneori tardiv, adevăratele semnificații. Toate formele ei, de la eros la agape, necesită o limpezime şi o profunzime a gândurilor. Iubirea adevărată, cea tăcută, nu cea din telenovele, ca o sumă de clişee penibile, e cea mai adâncă beție, care ne dă posibilitatea de a deveni cea mai bună variantă a noastră.

Uneori ne regăsim în privirea celuilalt la locul sau în momentul nepotrivit. Nu degeaba se spune că sincronizarea e o curvă. Putem atunci fie să dăm bir cu fugiții, fie să înaintăm către zid, cu elanul unui tren de mare viteză. Unii devenim forţe ale naturii, alţii murim după o zi, ca fluturii. Tot mai bine decât un veac de singurătate, în compania fricii.

Problema cu iubirile eşuate pe tărmul circumstanţelor neoportune e că, deşi gânduri frumoase zboară mereu către persoana care ne bântuie, ziua revederii vine pentru prea puţini dintre noi, căci obişnuim să zăbovim câteva momente asupra sentimentelor noastre, însă în secunda imediat următoare, ne trezim mecanic la realitate, resemnaţi cu gândul că trecutul nu poate fi schimbat, iar viitorul poate fi schimbat oricând, ca şi cum ziua de mâine ar constitui o certitudine.

Indiferent dacă viaţa ne coboară la pământ, ne ridică pe culmi sau ne aruncă în braţele altui suflet, cu toţii presimţim că va veni ziua în care drumurile noastre se vor intersecta din nou cu persoana iubită, fie şi pentru câteva momente pasagere şi-atunci vom invoca toate dorinţele autentice de bine din lume, alături de cea mai puerilă întrebare din lume, Ce faci?, cu seninătatea cu care obişnuiau ei să o adreseze.

Luptăm jumătate din viaţă pentru a ridica în jurul nostru o fortăreaţă, pentru ca cealaltă jumătate să căutăm în zadar omul care să doboare zidul şi să găsească semnificaţiile oculte ale proiectului nostru interior, dar ziua mult visată e adesea ziua care nu va mai veni niciodată şi asta nu datorită circumstanţelor atenuante, ci pentru cã incapacitatea de a citi printre rânduri aspiraţiile omului iubit e cea mai comună formă de analfabetism.

Colorați-vă nuanțele de gri,
Diana

Drumul către acasă

Se spune că am căzut din cer întregi și impactul cu solul ne-a frânt. Acum, rupți în mii și mii de bucățele, răƒtăcimƒ pe lume, pentru a ne materializa visurile și a redescoperi drumul spre „acasピ, pentru reîntregire. Acasă capătă întotdeauna conturul sufletului-pereche, al unui vis și, abia ulterior, al unui loc.

Din acest motiv, ne regăƒsim adesea la limita nebuniei și nu ne găƒsim locul într-o lume în care oamenii trăƒiesc segregați, din teama de a suferi. Toate excesele cotidiene sunt o falsă eliberare de noi înșine și exprimă, în chip antagonic, tot ceea ce nu avem curajul de a exprima. Prin excese încercăm să fugim de propria noastră umbră, într-un univers infinit de posibilităƒți.

Pentru ceilalți, viața e fie o călătorie către divin sau către esență, fie o călătorie către autodescoperire, un exercițiu de empatie și, uneori, o căƒlăƒtorie la limita propriilor neputințe. De aici și pendularea dualistă permanentă: excesele, contrastele și emoțiile puternice ne inspiră și le proiectăm în tot ceea ce creăm, deși căutăm mereu echilibrul pierdut.

Un băƒrbat și o femeie formează un întreg și regăsesc paradisul pierdut, atât timp cât au „chimie”, aceleași valori, dorințe similare și un drum comun. Dacă trăiești sentimentul de apartenentă pe care ți-l conferă doar omul iubit, ai regăƒsit drumul spre „acasピ, care se ascunde în toate aspirațiile omului. Unii îl găsesc doar pentru a rătăci mai apoi cheile, alții îl găsesc pentru o viață, alții îl caută în fiecare relație pasageră, clandestină, ulterioară. Unii îl uită, ca pe un bagaj, în gară.

Indiferent de distanță și de raportarea la „acasă”, nu regreta niciodată cムai proiectat asupra omului iubit bunăƒtate sau zâmbete, indiferent dacă acesta ți-a adus bucurie sau suferintăƒ. Regretă doar șansele nefructificate din teamă, orice supăƒrare pricinuitムși binele pe care nu i l-ai făƒcut, din comoditate.

Nimeni nu a sărăcit dăruind și nimeni nu s-a pierdut pe sine iubind, iar ceea ce ești, ești pentru că ai iubit cândva și cineva, cândva, te-a iubit.

Colorați-vă nuanțele de gri,
Diana