Îți mulțumesc!

La confluența dintre tine și alte suflete acționează forțe nevăzute. Ca mareea, cu fluxul și refluxul repetitiv, relațiile de bun augur necesită echilibrul perfect și acele compromisuri suportabile.

Cu aportul salinității, unele oceane, prinse inevitabil în tandemul flux-reflux, nu se unesc niciodată, dar creează un memorabil spectacol vizual, care-ți rămâne lipit de retină. La fel și-n relațiile interumane. Dintre apele compatibile, unele dau naștere unei simbioze line, iar altele devin forțe ale naturii.

Mai presus de toate, orice relație necesită împăcarea cu Sinele. Nu găsim ceea ce căutăm, găsim ceea ce oglindim. Ce furtuni interioare să te fi adus, atât de prăpăstios, în pragul vieții mele?

La o radiografie sufletească, făcându-mă cioburi m-ai recompus: De eram un Sisif culturist și tot nu-mi crăpam bolovanul de frici. De eram alchimist și tot nu-mi prefăceam dantela pestriță în ceramică rară.

Am spus-o și mă repet, timpul nu e doctor, e cioară. Nu vindecă, zboară. Olarule, îți mulțumesc pentru c-ai fost cam bolovan și mi te datorez!

Blestemată binecuvântare!

M-am trezit buimacă, cu marea în priviri. Îmi ardeau tălpile de la arșița imaginară. Din când în când, briza îmi împletea părul. Aveam un gust ușor sărat. Pielea îmi mirosea a soare și aveam nisip pe încheieturile imaginare.

Afară însă ninge cu suflete. Am aterizat direct în anotimpul rece, al cadavrelor umblătoare, ca să-mi învăț, în cele din urmă, lecția și ca să sufăr deșteptarea pe care vreau s-o văd în celelalte siluete renăscute în lume. De aici acest deja-vu pământiu, mesajele ambigue de prin vise, ca reminescențe ale vieților trecute și reîntoarcerea în același punct de cotitură.

Trăiesc în vremea dezrădăcinaților, deveniți consumatori captivi în jungla urbană. Evit să-mi maschez golurile afective, pentru a nu adânci prăpastia dintre mine și ceilalți. Îmi caut sensul prin depozitul de jaloane afective și încerc să nu golesc de sensuri interacțiunea cu alte ființe.

Decât să mă reîncarnez în anotimpul sufletelor letargice, mai bine eram o caracatiță și, ca să nu mă pierd pe mine, prefer să-mi fie viața un lung șir de ratări, căci numai cine nu încearcă, nu greșește. Încearcă. Învață din greșeli. Iubește nediluat. Bucură-te fără jumătăți de măsură. Răspândește în jur lumină.

Blestemată binecuvântare recurentă și plumburiu dualism existențial. La următoarea bătaie de ceas, la răscruce de gânduri, tu ce privești în oglindă? Un con de umbră obosit de prea multă lumină sau o flacără, care mocnește timid în beznă?!

Colorați-vă nuanțele de gri,
Diana

Absenți nemotivați

Am ajuns în Suedia și îmi odihnesc sufletul, pentru câteva momente, pe țărmurile Mării Nordului.

Mi-au dat iar trezirea, matinali, pescărușii. În ochii mei se zbate, agitată, marea. Iar furtuni în tandem.

Fără să te chem, ai intrat cu bocancii în sufletul meu și ai rămas aici toată viața. Unele prezențe dor mai mult decât teama de abandon.

Plecarea ta a prezis începutul unei maturizări forțate. În lipsa ta mi s-a închis ermetic inima. M-ai forțat să mă reinventez din cioburi.

Când te-am lăsat să pleci ne-am condamnat la ani întregi de nefericire. Deloc subtil, dar mai înțelept decât nefericirea-n doi și traiul din cenușa unui incendiu mistuitor.

Ar fi prematur să te proclam viitoarea mea fostă mare iubire și pueril să trăiesc din resturi. Decât jumătăți de măsură, mai bine totul! Însă nimicul e permanent, în vreme ce totul e trecător. Acesta-i farmecul lucrurilor!

Am mai scris-o și o repet acum: timpul nu închide răni, căci nu e doctor, dar e un bun profesor. Oameni, întâmplări și mari povești de dragoste ni se scurg uneori printre degete, ca peceți ale devenirii.

Rămân doar sedimentele unei maturizări autoimpuse. Cu timpul, până și pe amintiri se depune praful, iar viața își urmează, nestingherită, cursul!

Colorați-vă nuanțele de gri,
Diana

Despre simplitate

Se spune că inteligența e ca erecția. Dacă o ai, se vede. La fel și simplitatea. Pentru mine, la loc de cinste, alături de inteligență, de cultură și de modestie, se află simplitatea.

De ce? E simplu! Trăim în secolul vitezei, al capitalismului canibalic și al împopoțonării inutile, când fiecare încearcă să pară mai mult, mai interesant, adesea în antagonie cu adevărata sa natură. Ca regulă de căpătâi, cine e simplu, nu încearcă să pară nicicum. Pentru că simplitatea vine dintr-un ungher fascinant al creierului, dezvoltat doar la oamenii stăpâni pe sine.

Simplitatea, soră cu modestia, nu presupune absența calităților, ci virtutea supremă. Convingerea imuabilă că tu nu ai preț, pentru că valorezi enorm, te eliberează de nevoia de a fi strident.

Pentru a stăpâni virtutea supremă, trebuie să te raportezi onest la propria persoană și să nu greșești valoarea lucrurilor. Ceea ce ești e singurul tău dat. Ceea ce ai poți pierde oricând. După ce ai învățat asta, începe adevărata viață! Cea trăită frumos, pentru tine și nu pentru a îndeplini așteptări nerealiste, canoane sociale ș.a.m.d.

Excentricitatea veacului va fi simplitatea. De aceea, mulți o vor simula, la fel cum debilii care n-au probleme cu vederea simulează miopia, purtând ochelari de vedere, cu ramă groasă, pentru că așa e moda. Dacă îi întrebi, unii duc simularea la rang de artă și se conving și ei că au probleme cu vederea.

Ca idee, poți simula simplitatea, dar nu la infinit. Oamenii simulează relații întregi, empatia sau orice altă trăire, însă a simula simplitatea e imposibil, pentru că te vor da de gol, când ți-e lumea mai dragă, gesturi mărunte, pus față-n față cu un om al cărui nivel de inteligență nu corespunde cu numărul de la pantofi.

Un exemplu elocvent: Am o fostă colegă, care s-a autoeducat și o admir mult pentru asta, dar poartă și azi, pentru că în copilărie nu și-a permis, vreo 4, 5 inele, câteva brățări și, uneori, un ceas. Dacă o întrebi, e o declarație de modă. Dacă mă întrebi, e o dovadă de inferioritate inconștient asumată. Am încercat să îi explic, în repetate rânduri, punctul meu de vedere, dar am întâmpinat rezistență. Am renunțat, invocând diferențe ireconciliabile.

Am avut doza mea de teribilism în adolescență și am experimentat o perioadă de împopoțonare regretabilă, dar m-am maturizat și am renunțat la tot bagajul inutil. Unii o fac, alții nu o fac niciodată și am văzut bagaje inutile nu doar la oameni cu un alibi, ci și la numeroși oameni din mediul cultural sau înaintați în vârstă.

Omul își este sieși superior, ceea ce îl face mereu neîmpăcat! De aici, împopoțonarea inutilă sau manifestările stridente, care îl îndepărtează pe om de evoluția lui Darwin și îl apropie de maimuță.

Colorați-vă nuanțele de gri,
Diana

Dă timpului timp!

La un pas de mine, un bunic îi poartă de grijă nepoţelului. Azi, bunicul e adultul. Mâine – poimâine se inversează rolurile. Nimeni nu scapă de sub roata implacabilă a timpului. Însă nu timpul trece, ci noi trecem prin timp şi, pentru fiecare, zarurile au fost aruncate la naştere, ca să-l citez pe Cezar, nu ăla de la Eurovision, ci ăla din Imperiul Roman.

Pe măsură ce ne maturizăm, învățăm să ne reorganizăm prioritățile. Ziua are aproape șaisprezece ore, dacă ne luăm după accelerarea frecvenței de rezonanţă Schumann, suficient timp pentru toate. Când vine vorba de priorităţi, dorinţa de autodepăşire e cel mai bun catalizator. Nimeni nu e într-o competiție cu celălalt, însă fiecare e dator să încerce să devină mâine varianta îmbunătățită de ieri.

În zilele noastre, din cauza societăţii de consum şi a tehnologiei, ne pierdem adesea timpul prin mulţimea vidă de gânduri şi sacrificăm calitatea în favoarea cantităţii. Am uitat cu toţii că nu avem nimic de dovedit nimănui şi că nu trebuie să mărim viteza, ci să creştem nivelul de înțelegere.

Doctori rataţi, încercăm adesea să resuscităm „patologii” în moarte cerebrală, însă timpul nu e doctor, încât să vindece răni, ci mai degrabă profesor, pentru că ne determină să formulăm întrebările potrivite şi să căutăm mai apoi răspunsurile.

Personal, am facut un pact cu timpul: el nu mă mai aleargă, eu nu mai fug de mine şi nu-mi mai sabotez viitorul. Şi încet, încet, au rămas în oglinda retrovizoare a sufletului, oamenii, întâmplările şi alegerile care nu îşi mai regăseau locul. Câteodată mai arunc o privire către ele, cu coada ochiului, însă am încetat să mai conjug trecutul!

Fiecare lucru are timpul său şi ce nu trăim atunci nu mai trăim deloc… Există atunci prea devreme, prea târziu şi când?! La asta trebuie să căutăm individual răspuns. Tot timpul conturează cele mai sincere răspunsuri.

Trăieşti în baza unui contract de închiriere pe durată nedeterminată, iar chiria e propriul tău timp. Foloseşte-l cu înţelepciune! O maximă numai bună la ceas de seară sau la răscruce de gânduri: Trăieşte la intensitate maximă fiecare moment şi dă timpului timp, iar acesta iţi va decanta amintirile şi îţi va împlini visurile!

Colorați-vă nuanțele de gri,
Diana