Viaţa ca o ceapă

Viaţa e grea. Comparativ cu ce? Fără nicio intenţie de a înşirui o pleiadă de clişee, totul e o iluzie, pentru că totul poartă amprenta propriei percepţii, subiective, a fiecăruia dintre noi. Ceea ce pentru mine nu înseamnă nimic, pentru tine înseamnă totul şi aşa mai departe. Cu toate acestea, societatea contemporană încearcă să ne transforme în stereotipuri ambulante.

Proiectăm adesea o imagine proprie falsă, din dorinţa de a ne integra într-o anumită comunitate. Fără excepţie, comunităţile sunt tributare unui multiculturalism şchiop, prost înţeles şi menit să anihileze unicitatea, autenticitatea şi creativitatea omului, iar fără aceste trei atribute, îi e imposibil omului să îşi descopere vocaţia şi să îşi îndeplinească astfel menirea.

Această politică merge mână în mână cu dorinţa ancestrală a omului de a avea tot mai mult, aşa că ne regăsim adesea în postura de a avea mult şi nefolositor, nu puţin şi util. Aici intervin, în funcţie de percepţia fiecăruia, o sumedenie de nuanţări. Cert e că sacrificăm adesea profunzimea în goana după aparenţe, fie că e vorba de ţeluri personale, realizări profesionale, bogăţii materiale sau cunoaştere.

Informaţia nu a fost niciodată atât de accesibilă omului de condiţie medie. Paradoxal, nu a existat în istoria omenirii, o asemenea maşinărie de manipulare a informaţiei şi o asemenea hipnoză în masă. Ne sunt prezentate, la foc cotinuu, perdele de fum sau felurite versiuni ale realităţii, de către diferite grupuri de interese.

În urma unui experiment recent, s-a dovedit că e nevoie de patru oameni pentru a declanşa o halucinaţie colectivă. Concret, patru oameni s-au uitat către un copac şi au început să strige către un şarpe imaginar, din vârf. În scurt timp, întregul parc a fost împânzit de către oameni, care vedeau şarpele imaginar.

Similar, ne sunt băgate pe gât tone de informaţie eronată, trunchiată, inutilă sau negativă. Informaţia negativă, spre exemplu, ne transformă în câini de-ai lui Pavlov, mereu anticipând sau căutand câte o nouă dramă. În timp, frica cronică ne corupe psihicul şi ne modifică comportamentul. Nu sunt psiholog, dar e suficient să ai raţiune şi să cauţi, în chip ironic, pe Google, ca să afli că, în anul 2014, cele mai căutate cuvinte din lume au fost speranţă şi frică. Din păcate, speranţa şi frica nu se (re)găsesc pe motoare online de căutare.

Alte perdele de fum după care ne ascundem de noi înşine sunt iluzia comunicării şi a apartenenţei. În urma unui experiment din S.U.A., de prin anii ’70-’80, extins ulterior la nivel mondial, s-a demonstrat că e nevoie de şase persoane, pentru a pune în contact doi necunoscuţi, din colţuri opuse ale lumii. Spre exemplu, dacă îmi e indicat un nume şi o ţară, să spunem, prin intermediul a numai şase persoane distincte, voi intra în contact direct cu persoana respectivă, prin poştă, telegraf, telefon, e-mail ş.a.

Ai crede că uşurinţa comunicării la distanţă facilitează interacţiunea şi ne consolidează apartenenţa la grup. Paradoxal, nevrozele sau tulburările comportamentale sunt tot mai frecvente, nevoia de (auto)validare e tot mai mare, comparaţia cu ceilalţi e cronică, goana după recunoaştere publică e acută şi nicicând societatea nu a fost mai segregată.

Ce ne rămâne de făcut? Neagu Djuvara consideră că lipsa educaţiei e sursa tuturor relelor din lume. Raliez la opinia dânsului şi cred că e esenţial să te autoeduci pe toată durata vieţii şi să îţi educi copiii etc. De asemenea, nivelul de selecţie al surselor de informare e direct proporţional cu inteligenţa şi cu educaţia.

Evită distragerile de orice fel şi canalizează-ţi energia către lucrurile care te definesc sau către oamenii şi preocupările care îţi amplifică cunoaşterea, educaţia, fericirea etc. Dacă îţi pierzi jumătate de zi pe facebook, bârfind foşti colegi, ai să rămâi acelaşi pierde-vară şi la întâlnirea de zece ani de la terminarea liceului şi vei avea în plus, riduri de la încruntare, burtă şi varice, de la bătut pasul pe loc.

La fel de importanţi pentru evoluţia ta sunt oamenii care te înconjoară. Cei mai apropiaţi cinci oameni din viaţa ta îşi pun amprenta nu doar asupra stării tale de spirit, ci şi asupra comportamentului tău şi al tiparelor tale mentale. Dacă epuizarea unui stoc de marfă la supermarket e sfârşitul lumii pentru prietenul tău cel mai bun, înseamnă că, la voi, Apocalipsa vine zilnic.

Dacă eşti educat, de bun-simţ şi modest, te vei simţi adesea stingher în ziua de azi. Nu te perverti, chiar dacă asta presupune deziluzii. Suferinţa e cheia creşterii mentale şi spirituale. Nu ai nimic de dovedit nimănui, iar bunătatea nu e niciodată o slăbiciune, ci o dovadă a tăriei de caracter, indiferent cât de mult ar încerca oricine să te convingă de contrariul. De asemenea, nu îţi amaneta convingerile şi nu te autoamăgi. A nu face nimic bun pentru nimeni nu echivalează cu a nu face rău nimănui. Doar dăruind fără a aştepta răsplată, primeşti. Nici procrastinarea nu a profitat nicicând nimănui, aşa că nu îţi rămâne decât să îţi înfrunţi problemele.

Poate cel mai important, ţine minte că un om deştept care are răspunsurile la întrebările greşite, e mare prost! Află mai întâi întrebările şi caută abia apoi răspunsurile. Dacă nu le-ai găsit încă, fii convins că timpul o să le aducă. Dacă doreşti reţete ale fericirii, revino-ţi! Orice reţetă a fericirii echivalează cu expresia apa e udă. Fericirea reprezintă, după caz, o stare de moment sau o călătorie spre autodescoperire şi nu o destinaţie. Şi da, viaţa e grea. Viaţa e uneori ca părul de la fund, scurtă şi plină de rahat. Viaţa e simplă, deşi adesea ne-o complicăm inutil. Viaţa e minunată. Depinde doar de perspectivă!

Colorați-vă nuanțele de gri,
Diana

Acte de vitejie

Încep prima poveste de pe blog cu precizarea că nu scriu despre secrete pentru a-ți păstra partenerul, despre modalități de a răsuci cheia-n broască sau despre leacuri băbeşti pentru creşterea sânilor. Despre acestea e plin net-ul de sfaturi. Scriu însă despre ipostaze în care ne-am regăsit cu toții, cel puțin o dată-n viață sau despre ce simt. Personajele şi poveştile sunt reale, însă numele şi detaliile au fost schimbate, pentru a nu divulga sursele de inspirație:

Ionut învăța bine în liceu şi era foarte frumos, foarte inteligent şi foarte comod in relații. Mureau fetele după el, deşi abia avea bani cât să treacă strada. Părinții fetelor nu îl aveau la inimă, nefiind o partidă de nasu’ odraslelor. Tot prin liceu, s-a îndrăgostit pentru prima oară, de Ramona, care, de gura familiei şi din rațiuni practice, i-a făcut bucăți inima. Anii au trecut, cioburile s-au lipit parțial, conjuncturile s-au schimbat şi Ionut s-a îmbogățit, s-a însurat cu altcineva şi are două fete, frumoase foc.

Îşi iubeşte familia, însă – în loc de o inimă întreagă – are de oferit bucăți de afecțiune, din perioada în care nu avea nimic. Munceşte ca un rob, pentru a le oferi celor dragi toate bogățiile pământului şi a compensa incapacitatea de a-şi pune pe tavă, neciobită, inima. Excepție fac cei doi îngeraşi, cărora le oferă iubirea părintească, necondiționată. Toate astea, nu pentru că nu ar avea altceva mai valoros de oferit femeii de lângă el şi nici pentru că ea n-ar merita, ci pentru că dăruirea ar implica un salt de credință şi e nebunesc să sari cu totul în brațele unui om, aşteptând ca el să te prindă.

Rişti, cu cele mai bune intenții, să cazi în gol, aşa cum ai făcut-o altădată, aşa că ajungi să cauți, departe de acasă, în mii şi mii de chipuri străine, remiza care nu va veni niciodată, chiar dacă Ramona sau celelalte Ramone ale lumii te-ar primi acum cu dragă inimă. Adevărul? Eşti copilul care confundă şi azi dezamăgirea totală cu iubirea adevărată, pe care ai abandonat-o, de frică, în vreme ce Ramonele lumii vor cunoaşte şi vor regreta mii şi mii de partide ca tine şi cărora nu le datorezi nici măcar o revanşă!

Similar, Adriana provine dintr-o familie foarte săracă, în care tatăl s-ar fi bucurat, la fel ca dacii sau ca spartanii, dacă le-ar fi murit vreo odraslă şi asta nu pentru că ar fi fost vreun părinte îngrozit de faptul că copiii lui vor cunoaşte suferința, ci pentru că era un bețivan degenerat, care îşi bătea nevasta şi copiii, dimineața, la prânz şi seara. La 15 ani, a violat-o pentru prima oară pe Adriana, care s-a conformat în toți anii adolescenței, în speranța că o va scuti pe mezină de acelaşi tratament. A ieşit pe uşa casei înainte de majorat şi dusă a fost, deşi era doar o copilă.

A jurat că va face dreptate. Din păcate, dreptatea, aşa cum o văd ochii unei puştoaice, rămasă şi acum la maturitatea afectivă a vârstei de 15 ani, nu există. Există doar modalități de a da piept cu viața! Adriana şi-a folosit inteligenţa nativă pentru a specula oameni sau situații, chiar dacă asta a însemnat a te culca cu vreunul pentru un favor, cu vreun altul pentru un alt favor şi tot aşa, până şi-a construit o afacere profitabilă, şi-a ajutat mama şi sora, şi-a depăsit, cum a ştiut, condiția.

A avut însă parte, şi în vremea sărăciei, şi mai târziu, de fel şi fel de mitocănii, din partea bărbaților. A avut apoi o relație de 7 ani, în care nu a trădat niciodată şi care s-a terminat brusc, datorită infidelității lui. A luat, de fiecare dată, viața de la capăt, ca o luptătoare, aşa cum a invățat să pară. Însă iubirea adevărată nu e un joc de şah, nicio ecuație matematică sau un război al sexelor, astfel încât şi acum, după ani şi ani, Adriana adoarme în pat lângă actualul partener şi speculează mâine o nouă întâlnire, cu un nou prospect masculin, ca şi cum ar fi singurul lucru acceptabil, dat fiind faptul că fiecare bărbat a trădat-o în aşteptări.

Păcat, Adriana a fost suficient de isteață încât să se facă iubită de omul de lângă ea, însă nu e suficient de curajoasă încât să iubească, aşa că – până nu îşi va vindeca rănile sufleteşti – va dărui mereu frânturi de afecțiune sau de atenție şi dacă o întrebi dacă e fericită, va răspunde, cu cea mai mare naturalețe din lume, că e bine. Însă a fi bine nu echivalează cu a fi fericit, ba dimpotrivă.

Da, ştiu, fericirea e o stare de moment, însă liniştea e permanentă. Nu poți găsi nici liniştea, nici fericirea, până nu-ți reîntregeşti inima şi nu recapeţi curajul de a iubi. Degeaba cauți liniştea şi fericirea în oameni sau în obiecte, când ele sunt în tine. Am citit fel şi fel de specialişti, care spuneau că iubim într-o viață de om, cam de 6 – 9 ori şi, de fiecare dată, diferit. Nu îi aprob, nici nu îi combat, dar – când vine vorba de mecanismele iubirii, suntem cu toții neştiutori. În fond, ce e iubirea? Nebunia şi curajul de a trăi la infinit aceeaşi stare de abandon şi de a spera că iubirea de acum va fi şi ultima!

Colorați-vă nuanțele de gri,
Diana