11811409_1133960396617952_4089043735976292948_n (1)

„Numele meu este Anton”, de Geo Dinescu

Grație debutului literar am avut ocazia să cunosc oameni fabuloși, care mustesc de creativitate și care și-au păstrat neștirbită autenticitatea. Unul dintre ei este actrița și scriitoarea Geo Dinescu, care a debutat în 2014, cu romanul Numele meu este Anton.

Construcția labirintică a cărții se datorează firii polivalente a autoarei. Prin tot ce creează, fie că e vorba de dulciuri, picturi, roluri sau scenarii de stand-up, aceasta face dovada unui fler aparte. Romanul înfățișează spovedania personajului principal, Anton, în fața cititorului.

Cu o minte genială și disfuncțională, personajul trece prin întreaga paletă de stări emoționale, făcându-i pe cititori părtași la ele. În fața acestora se scurge întreaga lui viață, de la venirea pe lume până la optzeci de ani.

E folosită – cu sensibilitatea unui poet și cu precizia unui chirurg – povestirea în ramă, iar evenimentele nu sunt prezentate în ordine cronologică, ci aparent întâmplător. Scriu „aparent”, pentru că autoarea alternează tablouri antagonice, pentru a maximiza suspansul și trăirile cititorului.

Fiecare are posibilitatea de a interpreta după bunul plac șirul narativ, căci personajul principal nu se lasă niciodată descoperit în totalitate, permițând cititorului să îl substituie în trãiri.

M-a șocat și mi-a plăcut Anton la șaisprezece ani, pentru că face dovada maturității autoarei, care nu conturează stereotipul unui erou, ci un antierou verosimil, dar aparte. Prezentat de o manieră plauzibilă, în ipostaze inedite, personajul e atât de bine construit încât se adresează unui „receptor universal”.

„Bună ziua. Numele meu este Anton și am șaisprezece ani. Peste nici două săptămani împlinesc șaptesprezece ani. Stau pe patul bunicii și o privesc. A murit în urmă cu cinci minute. Aș vrea să îi închid ochii, dar, dacă fac asta, ea o să plece pentru totdeauna. Vreau să mai stau cu ea. Parfumul ei mă înnebunește, după ce va ajunge în mormânt o să-mi lipsească mirosul pielii ei. E posibil că o femeie să miroasă la fel toată viață?

Viață fără ea se va opri aici; aș putea acum să deschid sertarul cu medicamente și să le înghit pe toate pană adorm. Definitiv. Să plec alături de ea. Să fiu din nou copilul agătat de gâtul ei. Gâtul ei era insulă de fericire pe care eu evadăm de fiecare dată când plângeam. Aș putea să mor acum cu ea și nu ne va găsi nimeni multă vreme. Mamă nu va veni aici.

M-am întins langă ea ca un bebeluș, i-am cuprins corpul cu brațele, i-am mângâiat mâinile. Nașul meu îi caută mirosul de piele și trandafiri. În timp ce îi sărutam gâtul, cu mână stangă îi desfăceam nasturii rochiei.

(…) Am plecat după mirosul parfumului și am ajuns între sânii ei. Este pentru prima oară când ating o femeie. I-am desfăcut rochia pană la capăt și i-am dat chiloții jos. (…) I-am închis ochii că să nu mă vadă. Am mirosit-o acolo. Trandafiri și piele și incă ceva. Ceva-ul mă intrigă. Îmi place ceva-ul. Nu mă pot opri să o miros acolo. I-am desfăcut un pic picioarele și am mângâiat-o. I-am băgat un deget și am stat inăuntrul ei căutand parcă ceva. Când l-am scos, era umed. Nu m-am șters, am stat langă ea pană când inimă a reînceput să-mi bată regulat, apoi am imbrăcat-o exact așa cum era și am fugit la mamă să o anunț că bunica nu mai e.”

Cartea e un puzzle existențial, prin care vocea lui Anton capătă distincte tonalități, în funcție de etapa maturizării prezentată, conturând destinul unui narator frământat de contradicții. Discursul degajat al lui Anton îl aseamănă cu Matthew, din „Șocul căderii”, romanul scriitorului Nathan Filer, devenit fenomen mondial.

Personajul e într-o continuă formare, astfel încât naratorul împrumută fie vocea unui efeminat, fie vocea unui homosexual, fie vocea unui incestuos. Anton e un „nesatisfăcut perpetuu”, care iubește sau crede că o face, cântă la pian, se roagă, urăște și abuzează cu vehemență.

Romanul e cursiv, scris într-un limbaj oportun, versatil, în tandem cu etapele înfățișate. Debuturile literare sunt adesea tributare bombardării cu informație, prin fraze lungi, pompoase. La polul opus, în romanul „Numele meu este Anton” niciun detaliu nu e lăsat la voia întâmplării, niciun cuvânt nu e în plus și nimic relevant nu a rămas nescris.

Dacă nu îmi place o carte evit cu grație să îi scriu recenzia. Dacă autorul îmi e prieten îmi exprim delicat părerea, în particular. Geo a scris însă o carte care sper că va avea un destin fabulos în afara granițelor țării și care m-a lăsat cu o-ntrebare patologică: E Anton schizofrenic sau sunt eu paranoică?

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

Poți folosi aceste etichete și atribute HTML: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <s> <strike> <strong>