Ziua mult așteptată

Iubirea e un cuvânt pe care oamenii îl folosesc prea des, deși îi află rar, uneori tardiv, adevăratele semnificații. Toate formele ei, de la eros la agape, necesită o limpezime şi o profunzime a gândurilor. Iubirea adevărată, cea tăcută, nu cea din telenovele, ca o sumă de clişee penibile, e cea mai adâncă beție, care ne dă posibilitatea de a deveni cea mai bună variantă a noastră.

Uneori ne regăsim în privirea celuilalt la locul sau în momentul nepotrivit. Nu degeaba se spune că sincronizarea e o curvă. Putem atunci fie să dăm bir cu fugiții, fie să înaintăm către zid, cu elanul unui tren de mare viteză. Unii devenim forţe ale naturii, alţii murim după o zi, ca fluturii. Tot mai bine decât un veac de singurătate, în compania fricii.

Problema cu iubirile eşuate pe tărmul circumstanţelor neoportune e că, deşi gânduri frumoase zboară mereu către persoana care ne bântuie, ziua revederii vine pentru prea puţini dintre noi, căci obişnuim să zăbovim câteva momente asupra sentimentelor noastre, însă în secunda imediat următoare, ne trezim mecanic la realitate, resemnaţi cu gândul că trecutul nu poate fi schimbat, iar viitorul poate fi schimbat oricând, ca şi cum ziua de mâine ar constitui o certitudine.

Indiferent dacă viaţa ne coboară la pământ, ne ridică pe culmi sau ne aruncă în braţele altui suflet, cu toţii presimţim că va veni ziua în care drumurile noastre se vor intersecta din nou cu persoana iubită, fie şi pentru câteva momente pasagere şi-atunci vom invoca toate dorinţele autentice de bine din lume, alături de cea mai puerilă întrebare din lume, Ce faci?, cu seninătatea cu care obişnuiau ei să o adreseze.

Luptăm jumătate din viaţă pentru a ridica în jurul nostru o fortăreaţă, pentru ca cealaltă jumătate să căutăm în zadar omul care să doboare zidul şi să găsească semnificaţiile oculte ale proiectului nostru interior, dar ziua mult visată e adesea ziua care nu va mai veni niciodată şi asta nu datorită circumstanţelor atenuante, ci pentru cã incapacitatea de a citi printre rânduri aspiraţiile omului iubit e cea mai comună formă de analfabetism.

Colorați-vă nuanțele de gri,
Diana

Cine ești?!

Adesea confundat cu principiul incertitudinii al lui Heisenberg, efectul de observator are numeroase aplicații psihologice și se referă la modificările comportamentale ale oamenilor atunci când știu că sunt urmăriți. 

Spre exemplu, în școli, inspecțiile anunțate sunt folosite pentru a vedea cât de bine se comportă elevii și profesorii atunci când se străduiesc, iar inspecțiile neanunțate sunt folosite pentru a vedea cât de pregătiți sunt aceștia în general. Similar, armata face fie inspecții neanunțate, fie inspecții anunțate, pentru a vedea cât de pregătite sunt cadrele militare în general sau în particular.

Dat fiind faptul că experimentăm cu toții o psihoză colectivă, datorată bombardării cu informație, tu cine ești atunci când nimeni nu te vede? Cine ești la adăpostul intimității sau al solitudinii, atunci când ideile tale desenează cercuri pe tavan, atunci când nu vrei sau nu trebuie să pari nicicum?! Te dezbraci doar de haine, de măști sau și de caracter?!

Accesul la informație reprezintă salvarea sau colivia vremurilor noastre, în funcție de comportamentul fiecăruia, căci orice dram de libertate presupune tone de răspundere. Paradoxul existenței noastre constă în faptul că majoritatea ne dorim să trecem prin viață făcând valuri, însă oamenii care înduplecă voința mării sunt întotdeauna cei care o respectă și pășesc tăcut, pe vârfuri, pe itinerariul ales. Valurile se izbesc în calea acestora fără efort și recunoașterea vine de la sine, ca o recompensă a muncii lor, căci lucrurile de preț se obțin uneori prin persuasiune și prin sudoare, însă lucrurile valoroase se obțin prin muncă, prin blândețe și prin naturalețe.

De aceea, dacă vrei să schimbi lumea, fă-o prin puterea exemplului personal. Un proverb african spune că singur ajungi repede, împreună ajungem departe. Dacă reflexia din oglindă a fiecăruia ar coincide cu variantă de marketing, prezentată celorlalți, lumea ar fi un loc mai bun și oamenii n-ar mai tânji cu disperare după finaluri fericite sau după lucruri lipsite de substanță, căci doar nefericiții și cei aflați în luptă cu propriul ego au false așteptări. Tocmai de aceea, orice vânzător de aparențe are numeroase neajunsuri sufletești.

Ceilalți trăiesc povești frumoase, știu când să lupte, când să renunțe cu grație și când să lase timpul să le vindece rănile. Buddha spunea că, la sfârșit doar trei lucruri contează: cât de mult ai iubit, cât de frumos ai trăit și cât de grațios te-ai despărțit de lucrurile sau persoanele care nu-ți erau destinate.

La final, ne vom da cu toții seama că au fost inutile încercările noastre de a smulge atenția, afecțiunea sau respectul celorlalți. Din Cartea Morților aflăm că, la intrarea în Viața de Apoi, înainte de a-ți fi permis accesul la Osiris, trebuie să treci, printre altele, testul cântăririi inimii, răsplata inimii neîmpovărate fiind eternitatea, alături de zei.

Eu zic că Raiul și Iadul sunt în noi, ca răspuns la propriile căutări și ar trebui să simțim mai mult, să gândim mai puțin și să lăsăm aparențele în seama oamenilor superficiali.

Colorați-vă nuanțele de gri,
Diana

Așa-s vremurile!

Ați auzit vreodată expresia de mai sus? Personal, o consider cea mai jenantă sintagmă din istoria omenirii! De ce? Pentru că e o slabă justificare pentru lipsa de caracter a persoanei care o enunță.

Dacă interlocutorul care o flutură e prost, e lesne de înțeles, pentru că atunci nu-i poți pretinde nimic, însă dacă posedă inteligență – după mine, discutabilă, pentru că inteligența nu face niciodată casă bună cu răutatea, ci eventual un amantlâc pasager – atunci e doar meschin, iar tu, dacă o consideri argument valid pentru a justifica de la fel și fel de rahaturi cotidiene până la cele mai mari fapte reprobabile ale omenirii, ești, după caz, un mare prost/ o mare proastă!

Exemplificativ, fenomenul de reeducare de la Pitești, turnătorii Securității, nazismul, invazia din 2003 a Irakului, povestea lui Joseph Charles Wilson IV, turismul sexual din Thailanda sau din alte părți ale lumii, violarea femeilor sărace în mijloacele de transport din India, cruciadele feudalilor apuseni cu scopul de a cuceri și de a coloniza regiuni din Orientul Apropiat, îndeosebi Palestina și Ierusalimul sau atentatele fanaticilor, în numele credinței, în condițiile în care doar un Creator smintit ar putea asimila orice act de cruzime unei mărturii de credință, abuzurile autorităților în state aparent democratice, bârfa, gelozia, răutatea, cruzimea etc. n-ar exista fără promotori ai acestei sintagme tâmpite, care se vor scuza generațiilor viitoare, invocând faptul că așa erau vremurile!

Vremurile nu sunt nicicum! Vremea e poate ploioasă sau însorită, însă vremurile sunt așa cum le făurim noi, legate indisolubil de caracterul nostru sau de lipsa noastră de caracter. De aici, o altă expresie consacrată a vremurilor noastre, divorțul datorat fie nepotrivirii de caracter, fie potrivirii de necarater. Similar, i-am dat în cap, pentru că am vrut să-i fur telefonu’, dar nu-i vina mea, pentru că așa-s vremurile sau am bătut-o ca pe sacu’ de box pentru că așa-s vremurile și pe mine, în copilărie, m-au bătut ai mei. Probabil te-au bătut atât de mult încât ai ratat morala și lista poate continua la nesfârșit. Suntem unicii responsabili pentru propriile fapte și trebuie să ne asumăm consecințele lor, indiferent de circumstanțe.

Atât faptele, cât și cuvintele au urmări și nu ne putem eschiva prin invocarea unor sintagme tâmpite. În momentul în care dobândim conștiință de sine și mai apoi, când conștientizăm consecințele acțiunilor noastre, trebuie să devenim un exemplu pentru cei din jur. Pentru că lumea se schimbă în bine pas cu pas, vremurile se schimbă în bine secundă de secundă și totul începe cu exemplul personal al fiecăruia. Departe de a pretinde că sunt un om perfect sau de a mă erija într-o autoritate morală, știu doar că vremurile nu-s de rahat, dar oamenii care folosesc asemenea justificări dau pe dinafară, ca un W.C. public.

Vremurile lasă de dorit doar atât timp cât noi digerăm asemenea justificări, pentru că oamenii sunt artizanii vremurilor și nu invers. Fii pentru cei din jur candelă, nu fi nici măcar lumina de la candelă, pentru că nu putem fi cu toții lumină și proiectăm mereu câte o umbră, însă răspândește pretutindeni și lumină, prin vorbele, prin faptele tale și fugi mâncând pământu’ de omul lipsit de scrupule, care împarte în jur răutate pentru c-așa-s vremurile!

Colorați-vă nuanțele de gri,
Diana

Puțină muzică

Am dat astăzi peste poza unor oameni dragi, membrii ai unei trupe românești, care a scris un capitol în cartea hip-hopului românesc, dar a devenit recent istorie. Indiferent de stilul muzical abordat, multe trupe muzicale se destramă pentru că membrii devin incompatibili sau vor să-și satisfacă individual ego-ul, însă tot mai mulți artiști talentați se pierd pe drum și datorită peisajului muzical pestriț de la noi. Vă explic mai jos:

Tot aud oameni care se plâng că muzica și-a pierdut mesajul. Oamenii talentați și idealiști, care au inspirat postarea, chiar au ținut, până în ultima clipă, la mesaj și la publicul lor. Din păcate, vânzările sunt adesea invers proporționale cu mesajul. Nu, mesajul nu a murit și nici nu și-a pierdut înțelesul, însă nu poate ajunge la urechile voastre fără susținerea comună a caselor de discuri, a presei și a publicului. De asemenea, conflictele dintre diverși artiști, pe tema uciderii mesajului, nu fac bine artiștilor sau publicului.

Artiștii care duc mai departe, nediluat, mesajul și ceilalți, unii foarte talentați, care și-au schimbat stilul pentru a prinde la public sunt – în egală măsură – actori și victime ale împrejurărilor, pentru că muzica comercială și underground-ul își au fiecare rostul și publicul lor. Diferența e că în State, spre exemplu, un artist underground talentat câștigă poate $300.000 anual, pe când la noi, trăiește adesea de pe o zi pe alta. De aceea, cel care are stomacu’ lipit de spate și totuși compune 10 ore zilnic, râde a pagubă de artistul care a dat din coate, a rupt rândurile și-a ajuns la radio, iar acesta, la rândul său, încearcă uneori să revină la mesajul inițial, după ce și-a cimentat locul în peisajul monden pestriț. Toate acestea păgubesc artiștii și publicul.

Și industria? Industria e bine-mersi și oamenii din culise fac nestingheriți jocurile. Ba mai mult, cercul vicios profită „mașinăriei” economice. Radiourile și televiziunile tot au piese, fie ele slab calitative și eventual mai ieftine – plagiate, făcute cu bănci de sunete nedetinute, susținute de voci praf, corectate cu Auto-Tune și clipuri penale, cu câte una care se freacă de pereți sau pe țâțe, până face/ faci bătături în palme – care generează un profit mai mare. Așa că data viitoare când auzi sau vezi o simplă purtătoare de țâțe, cur, silicon și materiale derivate, care geme ca o babă zgâriată de pisică sau un individ uleiat, cu fața de cocalar, taur castrat, care țipă de parcă a călcat pe o broască, gândește-te că ești direct răspunzător pentru poluarea fonică la care ești expus zilnic.

Doar gândește, cât e încă gratuit și apoi susține, în bocancii mei, ca și consumator final, muzica de calitate, fără versuri care-ți sfidează intelectu’ și acorduri care-ți agresează timpanu’! Deși aș umple o carte, nu am să înșir o „pleiadă” de exemple negative, pentru că nu sunt Gigi Contra și prefer să mă concentrez asupra artiștilor talentați, „nefabricați” din biluțe de muci, indiferent că îmi plac sau nu piesele lor.

Colorați-vă nuanțele de gri,
Diana

Pastila de negândit

Știi momentul acela când vrei să exprimi multe prin cuvinte puține și-ți vine să-ți dai pumni în cap, pentru că-ți iese fix pe dos?! Asta fac acum, tot șterg și rescriu primul rând. E drept, tema e amplă: Cum poți cunoaște liniștea și fericirea? Am scris în postarea precedentă că fericirea e o călătorie spre autodescoperire și nu o destinație, pentru că liniștea și fericirea vin de la sine când renunți la ego, la mulțimea vidă de gânduri.

Începem cu liniștea, continuăm cu autocunoașterea și experimentăm poate fericirea. Oricât de stupid ar suna, cunoști liniștea când încetezi să gândești fără rost. Încetezi să gândești fără rost când începi să privești relaxat viața și prin exercițiu fizic, meditație, studiu, hobby etc. Și cum vezi relaxat lumea? Prin proprii ochi!

Când dorim să ne afirmăm public iubirea, încrederea de sine sau puterea, vedem lumea prin ochii altora. Mașina scumpă pe care o conduci, dar nu ți-o permiți, geanta pe care ți-ai luat-o ca o divă de Dorobanți, pentru a face mai apoi greva foamei etc., sunt dovada. Da, la săraci e greva foamei, la bogați e cură. Similar, la săraci e scormonit prin gunoaie, la bogați e reciclare. Sună cinic, dar pentru a cunoaște liniștea, trebuie să spunem lucrurilor pe nume.

Și dacă ai bani, dar un ego nemărginit, tot sărac te numești. Sărac intelectual. În lumea virtuală, statusul într-o relație nu folosește decât celor care vor să-ți explice cum stă treabă cu înghite tot, că plătesc eu cash și arată că tu și/ sau el/ ea simțiți nevoia de a vă striga în gura mare tentativa de amor, pentru a vă masca nesiguranța. Te asigur că cele mai frumoase povești de dragoste nu au nevoie de cuvinte și se consumă în particular, nu online.

La fel, când te pretinzi calm, dar ai vrea să bați zilnic pe cineva, vei sfârși răbufnind violent, apoi răbufnind violent pentru c-ai răbufnit violent. Ce-ai înțeles? Ai înțeles tot dacă n-ai înțeles nimic! Când avem probleme și ne concentrăm asupra lor, nu le rezolvăm prin puterea gândului, ba din contră. Le amplificăm într-atât încât uităm de problema inițială și ne trezim cu un arhipeleag de probleme. Așa e mintea omului, mereu vede trecutul mai frumos, viitorul mai sumbru și ignoră prezentul. De asta, majoritatea nu trăim, existăm. Suntem măcinați de trecut, preocupați de viitor și rezolvăm constant probleme imaginare. Ne comparăm cu ceilalți și îi blamăm pe toți. Dacă tu ai fi în armonie cu tine, n-ai bârfi la colț, nu te-ai ruga să moară capra vecinului și nu ți-ai dori doar ceea ce crezi că nu poți avea.

Pe scurt, un om avea o problemă. Problema nu avea nimic împotrivă. Omul n-avea decât să se împace cu sinele și să caute rezolvarea problemei, fără filosofia chibritului sau psihologia mopului. Însă omul avea un ego nemărginit, care căuta mereu conflict, pentru că ego-ul e un viciu mental, indus de societate, care trăiește prin lupta permanentă cu sinele. Așa că problemele continuau să apară, mai ales că cele mai multe probleme au loc în mintea noastră și nu în realitate.

Ego-ul e împotriva a tot și luptăm jumătate de viață pentru a-l alimenta, apoi jumătate de viață pentru a-l renega. Așadar, nu mai bine ai renunța la ego, la conflictul cu sinele, te-ai ridica naibii din fața ecranului și te-ai duce să îți trăiești viața, să te plimbi către o destinație oarecare, să citești o carte sau să îți rezolvi adevăratele probleme?!

Încet, încet, gândurile vor cântări mai puțin, problemele se vor rări și vei ajunge la autocunoaștere. Dacă până acum îți doreai de toate și nimic, vei afla în sfârșit ce naiba vrei cu adevărat și te vei bucura de prezent, iar fericirea va veni ca o alegere subtilă!

Colorați-vă nuanțele de gri,
Diana