Blestemată binecuvântare!

M-am trezit buimacă, cu marea în priviri. Îmi ardeau tălpile de la arșița imaginară. Din când în când, briza îmi împletea părul. Aveam un gust ușor sărat. Pielea îmi mirosea a soare și aveam nisip pe încheieturile imaginare.

Afară însă ninge cu suflete. Am aterizat direct în anotimpul rece, al cadavrelor umblătoare, ca să-mi învăț, în cele din urmă, lecția și ca să sufăr deșteptarea pe care vreau s-o văd în celelalte siluete renăscute în lume. De aici acest deja-vu pământiu, mesajele ambigue de prin vise, ca reminescențe ale vieților trecute și reîntoarcerea în același punct de cotitură.

Trăiesc în vremea dezrădăcinaților, deveniți consumatori captivi în jungla urbană. Evit să-mi maschez golurile afective, pentru a nu adânci prăpastia dintre mine și ceilalți. Îmi caut sensul prin depozitul de jaloane afective și încerc să nu golesc de sensuri interacțiunea cu alte ființe.

Decât să mă reîncarnez în anotimpul sufletelor letargice, mai bine eram o caracatiță și, ca să nu mă pierd pe mine, prefer să-mi fie viața un lung șir de ratări, căci numai cine nu încearcă, nu greșește. Încearcă. Învață din greșeli. Iubește nediluat. Bucură-te fără jumătăți de măsură. Răspândește în jur lumină.

Blestemată binecuvântare recurentă și plumburiu dualism existențial. La următoarea bătaie de ceas, la răscruce de gânduri, tu ce privești în oglindă? Un con de umbră obosit de prea multă lumină sau o flacără, care mocnește timid în beznă?!

Colorați-vă nuanțele de gri,
Diana