„Vinil”, de Igor Guzun

L-am cunoscut pe Igor Guzun, autorul “Vinil”, la Chișinău. Mi-a făcut onoarea de a vorbi despre romanul meu și mi s-a părut un artist dăruit și un caracter frumos, suprapunere rarisimă. Grație întâlnirii și faptului că folosim imagini și referințe similare despre vinil, am construit o punte sufletească către moldoveanul aista talentat și abia am așteptat să îi citesc cartea.

“Vinil” e o carte răscolitoare, veselă și tristă, care poartă amprenta geniului moldovenesc, autoironic, sarcastic și fin observator al realității. Scriitura depășește coordonatele zonei, pictând portretul unei Românii miniaturale, cu complexele specifice mezinei, ascendentul moral către sora mai mare, din vest, precum și nostalgii mitizate, din perioada de ocupație rusească, datorate neajunsurilor din prezent. Cartea descrie așadar două ținuturi suprapuse, unul suspendat în trecut și altul, în derivă și în căutare de modele. Observați iar paralelismul cu societatea românească, de la vest de Prut.

Îmi vine greu, din capul locului, să clasific scrierea lui Igor. Reprezintă, mai înainte de toate, o culegere de “pastile”, pentru suflet și pentru minte, >>care se eliberează fără prescripție medicală<<, dovadă a unui simbolism rafinat. Scrierea e și un bildungsroman colectiv, al generațiilor care trăiesc tranziția de la socialism la democrația europeană și la socializarea online.

Sunt numeroase referințe pozitive și negative, care fac dovada unui patriotism echilibrat, în opoziție cu naționalismul patetic. Se observă, pe tot parcursul scrierii, o iubire dulce-amăruie de țară, cu sare, piper și pelin, în peniță.

Jocurile de cuvinte trădează aplecarea timpurie a lui Igor către versuri. Poezia lui e însă vie, autohtonă și sugestivă, autorul mărturisind iubirea față de poezia de stradă, marca “Puya” “Guess Who” sau “Paraziții”, în detrimentul poeziei formale, a lui Cărtărescu. Rămâne însă un nostalgic al tuturor scrierilor lui Márquez.

E povestită devenirea autorului, cu analogie la conaționalii săi, de la copilărie, la adolescentă și la vremurile de apoi. Pasajele sunt savuroase, cu tâlc: >>Aici nimeni nu aleargă, de aici toți fug. Se bea cu suta, se pleacă cu milionul, iar dacă se fură – cu miliardul. (…) Moldova, o țară scrisă cu cretă.<< Referința la corupția politicienilor și la raportul Kroll apare explicit, în alte rânduri.

>>Cinematografele adolescenței noastre nu miroseau a popcorn. Și fluieram mecanicul de cinema dacă se rupea filmul sau acoperea cu mâna vreo scenă erotică. (…) La “Tânărul leninist’ am întâlnit-o pe tânăra care mi-a devenit peste ani soție. (…) Ca semne ale maturizării și ale trecerii timpului, >>nu ne mai sunăm prietenii de la telefonul cu disc. Următoarea etapă va fi: nu ne mai sunăm prietenii.<<

>>Te duci și ani de suferință/ N-or să te vază ochi-mi triști, / Înamorați de a ta ființă,/ De cum zâmbești, de cum te miști. Mai ales, de cum te miști (…) Atunci când revista “Comunicații mobile” a anunțat decesul mouse-ului, o altă viață a încetat.<<

Sunt amintite sperieturile părinților, menite să cumințească copiii, care determină autolimitări și compun refrenul lui “trebuie”. O gândire șchioapă, din fașă, predată din generație în generație, ca un disc stricat, care marchează viitorii adulți.

>>Copilăria se termină atunci când nu mai trebuie să ne facem lecțiile, dar viața continuă să fie învățătorul nostru<< și atunci când >>prima ninsoare nu te mai bucură, ci te îngrijorează<<. Pentru generațiile de acum și de mai târziu, “menta miroase a gumă de mestecat”.

Naratorul face popas și la căminul 6, unde el și alții au găsit un partener de drum, alături de care să “meargă prin lumea mare”. Cu o nostalgie aparte, sunt trecute în revistă premierele din viața omului. Rememorarea lor e ca o călătorie în trecut, în tinerețe, a cărei simplă amintire ne ajută să >>retrăim stările de bine de atunci, ca să încercam, poate, să trăim mai bine acum<<.

Naratorul înșiră subtilitățile care însoțesc apusul vieții, când începem să observăm >>nu doar culorile, dar și nuanțele<< și ne gândim că sărim în zadar după minge, dacă tot n-o mai ajungem, după vorbele fostului portar de la “Manchester United”, Pețer Boleslaw Schmeichel.

Cititor avid, autorul alocă numeroase capitole cărților și preocupărilor autorităților, în centrul cărora ar trebui să se regăsească educația, cultura. Cu amărăciune, se întreabă >>ce nu poate să facă un om cu o carte? Un om nu poate să urască o carte. Dar cei care le-au ars? (…) Au fost și dintre aceștia, dar ei nu erau oameni.<<

>>La fel cum animalele de companie seamănă cu stăpânii lor, la fel și cărțile seamănă cu cititorii lor, care le îndrăgesc, le mângâie, le țin brațe, le plimbă prin parcuri. (…) Nu-i oare așa, prieteni cărora v-am dat cărți și nu mi le-ați întors, pentru că acum sunt ale voastre?<<

Cartea cuprinde un memoriam Aureliu Busuioc, referințe despre actorii din “Lăutarii”, una dintre cele mai cunoscute pelicule moldovenești, de la est de Prut, remarci la adresa cunoscutei pictorițe Valentina Rusu Ciobanu, precum și ironii fine la adresa televiziunii, care a înlocuit haikuurile sau alte bucurii “necontrafăcute”, detalii despre Tolea Ciumac, consăteanul autorului, familiar publicului, din cauza emisiunilor tabloid și nu datorită luptelor K1.

Cu o nostalgie acută, ne sunt amintiți vechii librari, educatorii și bibliotecile din sate, acum pustii sau închise, în favoarea birturilor. Nu scapă observației (re)schimbarea limbii, de prin anii ’80, strada Decembriștilor, gările din Chișinău, de pe Aleea Gării și de pe strada Bulgară, care duc adesea către România.

Specificul capitalei, asemănată cu un autocar supraetajat, e scindarea.  Există două Moldove, una modernă, cosmopolită, de suprafață și una arhaică, încremenită în sărăcie, neputințe și nostalgii. Descriptiv, Chișinăul are două străzi, Belșug și Cheltuială, reprezentative pentru cele două lumi suprapuse, unde clasa de mijloc e aproape inexistentă.

La fel ca în România, facturile la curent și la gaze sunt exorbitante, iar pe oameni îi trage curentul, fenomen nemaiîntâlnit altundeva în lume. Deși nu are forma unei ghete, la fel ca Italia, Rep. Moldova rămâne, potrivit autorului, o “ghiată țară”. Făcând referire la sintagma “Lie to me”, când te uiți la panourile publicitare sau electorale din oraș, autorul mă duce cu gândul la serialul omonim, realizat după cercetările psihologului american Paul Ekman, autorul bestsellerului “Minciunile adulților”.

La fel ca în București, capitala e împânzită de maxi-taxiuri, drumurile sunt jalnice, iar traficul e îngreunat de stilul haotic de șofat. Există și părți bune, neamintite în carte, cum ar fi introducerea semnăturii electronice la est și mai apoi la vest de Prut, precum și faptul că papornițele, ironizate subtil în carte, chiar au devenit cunoscute la nivel mondial, ca parte a semnăturii emblematice a casei de modă “Louis Vuitton”, care vinde cu 1700 de euro bucata.

Mai important decât ele, pentru moldoveni, ar fi un stadion național, la Chișinău, care habar n-am dacă s-a construit între timp și resuscitarea fotbalului. Igor rememorează, cu nostalgie, debutul lui David Beckham, pe gazonul de la Chișinău.

Simplitatea și omenia autorului reies din rândurile despre traiul modest al lui Eminescu, împlinirea prin creație și nu prin avuție, vocație, scuzele născocite pentru a nu încerca, care stau în calea evoluției noastre, obiceiul cumpărării cafelei în așteptare sau șahul prin corespondență.

E remarcată hipersexualizarea cotidianului și sunt sintetizate neajunsurile vremii, prin sintagma >>Moldo-veni, vidi, vici!<<. Cartea se termină abrupt, dar ține loc de panaceu, pentru românii cu simțul umorului. La urma urmei, “nisipul curge într-o singură direcție, fie că alegi să-l urmezi sau nu”.

Despre “Vinil” vorbesc – cu reverență – oameni de cultură, artiști și diplomați din toate colțurile lumii, însă scrierea și caracterul autorului îl fac un manifest al simplității autentice, în fața căruia n-ai cum să nu te-nclini!