Absenți nemotivați

Am ajuns în Suedia și îmi odihnesc sufletul, pentru câteva momente, pe țărmurile Mării Nordului.

Mi-au dat iar trezirea, matinali, pescărușii. În ochii mei se zbate, agitată, marea. Iar furtuni în tandem.

Fără să te chem, ai intrat cu bocancii în sufletul meu și ai rămas aici toată viața. Unele prezențe dor mai mult decât teama de abandon.

Plecarea ta a prezis începutul unei maturizări forțate. În lipsa ta mi s-a închis ermetic inima. M-ai forțat să mă reinventez din cioburi.

Când te-am lăsat să pleci ne-am condamnat la ani întregi de nefericire. Deloc subtil, dar mai înțelept decât nefericirea-n doi și traiul din cenușa unui incendiu mistuitor.

Ar fi prematur să te proclam viitoarea mea fostă mare iubire și pueril să trăiesc din resturi. Decât jumătăți de măsură, mai bine totul! Însă nimicul e permanent, în vreme ce totul e trecător. Acesta-i farmecul lucrurilor!

Am mai scris-o și o repet acum: timpul nu închide răni, căci nu e doctor, dar e un bun profesor. Oameni, întâmplări și mari povești de dragoste ni se scurg uneori printre degete, ca peceți ale devenirii.

Rămân doar sedimentele unei maturizări autoimpuse. Cu timpul, până și pe amintiri se depune praful, iar viața își urmează, nestingherită, cursul!

Colorați-vă nuanțele de gri,
Diana