Primul capitol al distopiei “Noi doi”

            Iubirea e un salt de credinţă. O trăiesc de la întâlnirea personală cu Dumnezeu. Toţi avem una la momentul oportun.

            „Quid pro quo” sau „ochi pentru ochi și dinte pentru dinte” va lăsa lumea oarbă, ştirbă   şi vasală unor principii egoiste de existenţă. A trăi presupune a te dezbrăca de ele.

            Călătoria vieţii e mai savuroasă când EU şi TU devenim NOI DOI şi tare mi-ar plăcea să-   mi fii partener de drum. Ascultă-ţi sufletul. Are deja răspunsul!

Muchia ascuţită a firii

Se crapă de ziuă. Într-un loc de joacă dezmierdat de razele soarelui, lângă nişte copaci seculari, se învârt în cerc, tot mai repede, trei băieţi şi o fetiţă. Sunt îmbrăcaţi colorat şi râd din tot sufletul. Cântă la unison o piesă care se tatuează pe timpane:

— Un elefant se legăna, pe o pânză de păianjen…

— Şi fiindcă ea nu se rupea, au mai chemat un elefant…

— Doi elefanţi se legănau, pe o pânză de păianjen…

— Şi fiindcă ea nu se rupea, au mai chemat un elefant…

— Trei ele…

Vocile copiilor răsună până la cer, acoperite de zgomotele şi urletele scoase de animale, care simt pericolul. Pădurea începe să freamăte, în secunda imediat următoare se aude un zgomot asurzitor şi fluxul de energie spulberă tot, pe o suprafaţă de peste 16 kilometri. În jur, cât vezi cu ochii, sunt doar dărâmături şi tăcerea morţii.

În zona de impact, prin perdeaua de foc şi de fum, nici o mamă nu îşi plânge copiii, nici un bărbat nu îşi strigă iubita, nici un lup nu îşi cheamă haita. Ciuperca roşiatică, dezlănţuită de oameni beţi de putere, a înghiţit tot. Pentru câteva momente, a încremenit timpul în loc. Un maldăr grăitor de cenuşă, acoperit de o poleială albă, ascunde trupurile carbonizate ale celor prinşi de suflul criminal. Nu mai au visuri, fizionomie, organe interne sau contur.

Cu zeci de ani în urmă, la Hiroshima, Robert Oppenheimer detona bomba atomică şi cita „Mahabharata” ca o profeţie reîndeplinită: „Dacă radiaţia a o mie de sori ar exploda simultan pe cer, aceasta ar fi ca splendoarea celui puternic. Am devenit moartea, distrugătorul de lumi.”

Textul sacru hindus reproduce fidel universul radioactiv: „Cadavrele au fost arse, astfel încât să fie de nerecunoscut. Părul şi unghiile lor au căzut, oalelele și ulcelele s-au spart fără nicio cauză aparentă. După câteva ore, toate produsele alimentare au fost infectate. Pentru a scăpa de acest foc, soldaţii s-au aruncat în râuri.” Orice altă remarcă despre locul de impact ar fi un truism.

Războiul nu are nimic glorios. Eterna sabie, cu dublu tăiş, aduce doar învinşi de partea fiecărei tabere. Totul e ciclic şi o lume nouă va renaşte din nou, forţat, pe eşafodul celeilalte. Preţul plătit îl vor înţelege mult prea târziu poate.

În aceeaşi pădure, la ani şi ani de la impact, lângă o cabană modestă, cântă cocoşul acompaniat de sunetul cald al unor „capcane de visuri”, mişcate de bătaia molcomă a vântului. Tribul Ojibwa din America de Nord le folosea ca pe niște site de protecție, pe durata somnului. Crenguţele de salcie împletite în formă de cerc, de care erau atârnate pene, mărgele, pietre şi săgeţi lăsau visele benefice să pătrundă în mentalul visătorului, iar împletitura de fire ca o pânză de păianjen, din interior, capta coşmarurile.

Pe verandă, la intrarea într-o încăpere slab luminată, modestă şi fără curent electric, un bătrân se uită pierdut către geam, cu gândul la trecut, apoi bombăne morocănos, ca pentru sine, în vreme ce o infirmieră, îmbrăcată sărăcăcios, îi aranjează pătura pe leagăn şi îi stinge preţioasa lampă cu petrol.

— V-am zis că vă agitaţi degeaba. Furnici, suntem furnici, nimic mai mult decât furnici!

În timp ce vorbeşte, bătrânul Mihail striveşte o gânganie cu papucul şi revine cu privirea la fereastră. Închide ochii şi îşi imaginează un loc de joacă, pustiu şi lăsat în paragină, în timp ce se leagănă ritmic în balansoar.

Infirmiera desemnată în săptămâna aceea de comunitate, iese cu un braţ de aşternuturi murdare şi intră David. Schimbă un zâmbet complice şi îşi ating mâinile în aer, cu vârful degetelor. Septuagenarul le întrerupe jocul afectiv cu o privire tăioasă, sceptică, iar doctorul se aşază lângă el şi îl consultă de amigdale, plămâni ş.a.

— Va ieşi o tragedie şi veţi atrage pe toată lumea în ea ca piatra de moară! Vor curge râuri de lacrimi!

— Of, Mihail, încetează cu prostiile! Ne rugăm la pedagogi pentru apă, în vreme ce ei se uită pierduţi la cer şi tu visezi furtuni în tandem. Sunt zile întregi în care abia ne vedem la faţă de praful ridicat în aer şi de zăpuşeală.

— Terminaţi cu sentimentalismele de doi bani, văd nori negri peste voi!

— Cum reuşeşti? Eu abia văd la un metru în faţă!

— Nu vedem de ochi, dacă sentimentele ne îngustează orizontul. Rămăşiţa asta dură de lume nu a renăscut pentru a susține iubirea curată!

— Oho, până la iubire am sentimentul că am să îi consult fiecare centimetru de piele!

— Nu de aia mă tem. Ai fi prost dacă nu ai „consulta-o”, mai ales că a venit vara! În curând va fi expoziţia publică de sâni.

Mihail râde a pagubă, până îl apucă tusea şi vrea să mai spună ceva, dar îşi uită ideea. De la o vârstă răceşte tot mai des.

În timp ce bărbaţii glumesc în cameră, Martina așază ligheanul cu așternuturi pe dușumea, se apropie de geam, bate încetişor, încât să n-o audă bătrânul, se mângâie senzual pe gât şi coboară degetele până la baza decolteului. Suflă în sticlă până se abureşte, apoi o sărută lasciv şi îi lasă o urmă vizibilă. O bufneşte râsul ca pe o copilă şi fuge de teamă să nu o prindă careva. În tot acest timp, Mihail e întors cu spatele la geam, iar David îi ascultă respiraţia, îi verifică aluniţele şi se uită exasperat şi zâmbitor la ea, din profil.

Peste zi se năpusteşte, asemenea unui hoţ, seara. Către asfinţit, puștoaica şi câteva fete de o seamă cu ea sau mai mari, culeg grâul, după calendarul agricol. Dacă e iunie, căreia i se mai spunea şi Cireşarul, înseamnă că a venit vremea recoltei. Dalia, prietena ei cea mai bună, reîncepe interogatoriul:

— Ce se mai întâmplă cu David?

— Vorbim. Îmi e drag de el!

— Puţin drag e mai bine. Tare mult drag te va face bucăţele, înainte de tragerea la sorţi a lunii!

— De ce? S-ar putea să-mi placă! Glumesc, nu-mi aminti! oftează îndelung.

— Rotaţia e baza polisului. Doar pentru că o ignori, nu dispare.

Una dintre pedagoge observă că cele două vorbesc în loc să lucreze şi se-ndreaptă repede către ele, hotărâtă să le dojenească. Are o mustaţă uşor sesizabilă, aşa că îţi e greu să te concentrezi la ceea ce silabiseşte, fără să îţi zboare privirea la pămătuful de păr care îi înrămează buza superioară ca o pictură abstractă.

— În ritmul ăsta se duce de râpă toată recolta pe anul ăsta şi o să ne săturăm cu vorbe!

În timp ce sunt mustrate, fetele au privirea aţintită către smocul de păr, dar se abţin să râdă. Revin la muncă, fără să protesteze, trec cu mâinile prin lan şi smulg dibace grâul copt.

După ce soarele a apus şi fetele îşi iau rămas-bun, Martina fuge la marginea comunităţii, unde are iar întâlnire cu David. De multe ori stăteau pe iarbă, priveau stelele şi îşi imaginau cum au să fugă împreună, în lumea largă, răvăşită de bombe.

Îi sare în braţe, o sărută apăsat, o sprijină de un copac şi îi bagă mâna sub rochiţa lungă, largă în partea de jos, apoi o întoarce cu spatele ca într-o piruetă fără muzică. Îi acoperă ochii cu palmele, o prinde de mijloc şi o atinge finuţ, cu buzele pe gât.

— Îţi lucesc iar ochii.

— Oi fi licurici, mai ştii?

— Încetează!

— De ce? Licuricii comunică uşor pe întuneric. E de la starea mea de spirit.

O strânge încă o dată în braţe, o prinde de păr şi o sărută în spatele urechii, apoi o muşcă de gât, o linge pe sâni şi coboară cu buzele. Zorii zilei îi surprind beţi de iubire, în drum spre apartamentul ei. O conduce, apoi merge către casă.

Ziua, pe la orele prânzului, o prinde oboseala în sala de curs din modesta şcoală a orașului-stat. Şuşoteşte şi chicoteşte cu Dalia, în timpul orei, aflate în prima bancă. Nu îşi dau seama că au ridicat vocea, moment în care sunt readuse brusc în prezent, de către altă pedagogă decât cea de ieri, exasperată de hlizitul fetelor.

— Vă rog să ne spuneţi ce e mai important decât istoria declinului, să râdem şi noi!

— Nimic, doamna pedagogă, ne scuzaţi! exclamă ambele, grav, în cor.

— Vă scuz, dar tot vă altoiesc, ca să nu uitaţi!

Pedagoga le trânteşte cu liniarul peste degete, cele două schiţează durerea, însă tac mâlc de ruşine, iar lecţia continuă. Dascălii îi îmbuibau pe tineri cu tone de informaţie neinteresantă, din Lumea Veche.

— Planeta a devenit, aşadar, neîncăpătoare, cu războaie şi foamete pretutindeni, din cauza poluării şi a împuţinării resurselor naturale.

— Mai degrabă din cauza lăcomiei oamenilor… completează Martina şuşotit ca pentru sine.

— Poftim? Da, au fost lacomi, dar şi resursele s-au împuţinat. Cu 400 de ani înaintea declinului, în perioada Revoluţiei Industriale, lumea avea de zece ori mai puţini locuitori. Apoi au început să se înmulţească cu aproximativ un million la fiecare cinci zile, deci peste 73 de milioane în fiecare an, până au ajuns la opt miliarde. Cu douăzeci şi şase de megaoraşe în cincisprezece ţări, planeta a devenit neîncăpătoare.

Pedagoga a vrut să continue ideea, dar cineva a sunat clopotul bisericii, al cărui zgomot anunţa momentele cheie din comunitate, cum ar fi sfârşitul cursurilor din ziua respectivă.

— Povestim mai multe ora viitoare. Spor la teme şi fiţi rodnici!

După orele prânzului, când majoritatea locuitorilor se adăposteau în case, departe de poluarea moştenită, cele două prietene mergeau pe drumul de la şcoală, cu brațele încărcate de cărţi ponosite şi de foi îngălbenite. Erau plictisite şi încercau adesea să îşi imagineze cum arăta trecutul, cu iluminat stradal la discreţie, telefoane mobile, calculatoare, maşini, scutere şi câte şi mai câte.

— Tu chiar crezi că s-a ales praful de tot?

— Adică?

— Adică chiar crezi că nu a mai rămas nimic, în afară de noi?

— Cu ce te-ar ajuta să ştii aşa ceva? Că or mai fi trei, patru oameni rătăciţi la marginea Pământului?

— Dacă marginea Pământului nu există? Dacă o întreagă lume nouă aşteaptă să fie descoperită, după limita pădurii?

— Şi să fie aşa, niciun om normal nu şi-ar asuma riscul alungării. Odată plecat, eşti exclus şi nu mai eşti primit înapoi, nici dacă te întorci. Probabil că eşti expulzat în leprozerie! Ai vrea aşa ceva? Să nu îţi mai vezi familia, prietenii, pedagogii şi să mori în chinuri?!

— De pedagogi m-aș lipsi.

— Cuvintele au putere! Nu te mai juca cu ele! Într-una din zilele astea te vor auzi şi e periculos să instigi la revoltă. Mai bine scrie-le! Am auzit că ajută.

— E periculos şi să gândeşti! De asta puţini o fac! Ştii pe cineva care să fi încercat să fugă?

— Nu, tocmai! Vorbesc serios, încetează! E plin de ciripitori pretutindeni. Aici, până şi gurile de canal ruginite, rămase din lumea apusă, au un auz fin.

— Hei, Dalia, parcă mergeai acasă! Nu-mi spune că rămâi iar pe-afară la prânz! Când e zăpuşeală, se adună tot praful greu, rămas în urmă şi ne sufocă plămânii.

— Mă încarc la soare, oi fi fotosensibilă!

— Uneori abia se vede soarele, iar bronzul e semnul muncii fizice. Mai bine ia pastilele alea cu iod, bagă-te-n casă şi citeşte o carte!

— Ha, ha, ha, ai umor! Abia citesc pentru testele de final de an. N-am să mă apuc de-acum. Doar am o reputaţie de păstrat. Scrie prietena mea, cât n-am eu chef să citesc.

— Aia nu e rău. Se informează şi pentru tine. Te pup!

— Şi eu!

Dalia coteşte stânga, iar Martina ajunge imediat la baraca pentru bătrâni, la Mihail, care e mai tăcut ca de obicei şi se uită în zare, după albine. Era fascinat de ele. Ne tot repeta că dacă ele mor, murim şi noi în patru ani de zile.

— Mihail, ce ai?

— Ce n-am!

— Ce n-ai atunci?

— Rămân fără creioane.

— Îţi aduc eu altele, de la colegi, sau cărbune.

— Serios?

— Vorbesc mai serios decât pedagogii la final de an.

— Şi acum pari serioasă…

— Sunt, probabil. Toți spun că-s nebună.

— Bine ai venit în club! Tu nu pari, însă eu chiar sunt. Am fixuri, înjur mult şi mă mai scap pe mine, dar totuşi nu cred că „toată lumea” a ajuns vreodată la un consens, în privinţa vreunui om.

— Tu cel puţin nu minţi, deci îmi placi mai tare decât ceilalţi.

— Cum de? Începi să vezi clar detaliile, fără ochelarii de cal? zâmbeşte admirativ, anticipativ.

— Te referi la cearta ta cu Omen, căpetenia? E celebră, mulți gură-cască o şuşotesc pe la colţuri, de teama repudierii.

— E bine dacă îşi pun întrebări. Şi ce zic?

— Că eşti bătrân, că ai luat-o razna şi că visezi teorii ale conspiraţiei din cauza plictiselii.

— Tu ce crezi, cu mintea ta, fără părerile altora?

— Că e în ea o fărâmă de adevăr, că am să-l aflu şi că suntem orbi. Că ne dau de lucru, fie să învăţăm istoria lumii apuse, fie să strângem recolta, ca să nu mai avem timp să gândim. Marsala n-are cum să fie singura comunitate rămasă pe Gaia. Şi că tragerea la sorţi a lunii e o mizerie, care contravine echilibrului sufletesc, pe care îl promovează pedagogii. Şi că am vorbit iar prea mult.

Aude mişcare, se uită către prag şi, în timp ce-şi termină ideea, apare o asistentă afurisită.

— Aici nu te contrazic, Martina! Bună, Ofelia, cu ce ocazie pe la mine? Ca să îmi dai medicamentele sau ca să mă prinzi de buci, înainte de rotaţie? Ştii că şi eu te vreau!

— Mihail, încetează! Am auzit oricum tot. Fata asta naşte mereu zâzanie.

— Crezi? Exersa pentru piesa de teatru, de la final de an.

— Sigur, sigur! Şi eu sunt virgină!

— Nu e nicio problemă. Mă ofer să te ajut să rezolvi problema virginităţii, deşi ultimii trei tipi de la rotaţie au şuşotit că pari frigidă, dar nicidecum neprihănită.

— Salutare, vă las să povestiţi de rotaţie! S-a făcut târziu şi am avut o stare aiurea toată ziua.

— O fi de la ideile toxice sau o fi lenea. Ieri, în loc să smulgi grâul, ai povestit iar verzi şi uscate cu ameţita cealaltă.

— Poftim? Chiar nu avem deloc intimitate în viața asta?! Martina ia un aer grav, timp în care Mihail îi face cu ochiul, apoi semn cu degetul, ca să tacă.

— Te salut!

Se lăsase seara. Trebuia să se întâlnească cu David, dar nu ar fi avut cum să dea de el, decât dacă îşi cumpăra porumbei călători şi ar fi întârziat acasă, sau dacă s-ar fi abătut de la drum. Ce uşor trebuie să fi fost pe vremea telefoanelor mobile! Îţi dai seama? Scoteai dispozitivul din buzunar, căutai numele iubitului şi vorbeai cu el. Nici măcar nu trebuia să-i formezi numărul, pentru că-l aveai memorat în agendă. Aveai curent la discreţie, te suna lumea oricând şi puteai să-l iei după tine, la întâlnire, în caz că întârziai sau puteai să vezi pe unde umblă. Ce frumos era!

N-a apucat să-și continue șirul de gânduri, că cineva i-a acoperit gura cu o cârpă şi a târât-o câţiva metri, de mijloc, până în pădure. S-a zbătut, a dat din picioare ca o nebună şi a încercat să ţipe, însă era cu un cap mai mare decât ea şi i-a acoperit gura cu un căluş, care avea un miros strident de parfum. A încercat să îl zgârie, dar i-a dat un pumn în faţă. A început să-i curgă sângele din nas şi din buză. S-a împins în ea cu bestialitate, continuând să o lovească, excitat de suferinţa ei. La un moment dat şi-a pierdut conștienţa. A avut impresia că s-au scurs ani de la primul pumn, convinsă fiind că va muri. A bătut-o, a violat-o şi a lăsat-o în pădure ca pe un morman de gunoi.

Un meşter care mergea la muncă s-a oprit şi a văzut, de la marginea drumului, o cârpă roşie şi silueta unui corp uman, care părea fără suflare. Era Martina. Avea rochia ruptă, ochii închişi, pământ, precum şi sânge între degete, de la cum s-a zbătut. S-a apropiat de ea, ca să verifice dacă mai respiră. Ea a tresărit auzind voce de bărbat şi a început să ţipe, cu lacrimi în ochi. Oare murise şi aşa arăta Iadul? În faţa ei vedea un domn care părea binevoitor.

— Domnişoară, nu vă fac nimic, staţi liniştită! V-am găsit, mi-am dat seama că aţi păţit ceva neplăcut, după care am ţipat după ajutor. Nu vreau să vă las singură. Stau cu dumneavoastră şi vă apăr în caz de orice se întâmplă. Am acasă o fetiţă, mai mică, dar tot la fel de frumoasă!

Se mişca sacadat, fiindcă era foarte speriată. „Frumoasă” era ultimul cuvânt care i se rostogolea pe limba şi pe fundul sufletului. Domnul, la circa cincizeci de ani, a acoperit-o cu echipamentul lui de protecţie. Mai mulţi trecători, unii speriaţi, alţii doar curioşi, care au auzit strigătele meşterului, au format un cerc protector, în jurul lor.

Au dus-o, de urgenţă, la dispensarul din partea aceea a orașului, chiar pe masa de consultaţie a lui David. Se uita la ea, vizibil mişcat, şi se simţea vinovat, pentru că aseară a rămas cu Andrei, au jucat table şi n-au apucat să se întâlnească. Seara ar fi decurs altfel dacă ar fi fost împreună. Ea era în stare de şoc şi avea lacrimi în ochi. Se legăna întruna şi nu zicea nimic. Era ca şi cum i-ar fi încremenit privirea în timp.

Fiind tura lui, s-a văzut nevoit să o consulte. I-a observat, pe rând, toate rănile, apoi pământul şi sângele de sub unghii. Ar fi pupat-o peste tot, pe unde era julită, dar a simţit că îl va respinge instinctiv şi n-avea cum să îi vindece rănile ca prin minune, oricât de mult şi-ar fi dorit.

În cabinet şi-a făcut apariţia un justiţiar, însărcinat cu propunerea şi aducerea la cunoştinţă a legilor votate de către populaţie, precum şi cu pedepsirea celor care le încalcă.

— Ştiu că e greu, dar vă rog să îmi povestiţi.

— Nu, nu ştiţi!

— Doctore, vorbeam cu domnişoara. Încerc să-mi fac datoria.

— Nu vedeţi că e prea speriată ca să vorbească? Puteţi reîncerca mai târziu sau mâine. Ce ziceţi?

— Bine! Haideţi să o conducem pe domnişoara acasă şi să reluăm discuţia altădată.

Intră amândoi în apartamentul ei, care era situat într-o casă cu mai multe locuinţe. Vecinii îi mai pândesc uneori, de plictiseală, prin perdele. Viaţa fără televizor e mai curată şi mai simplă, dar lipsită de senzaţional, iar oamenii caută senzaționalul scormonind prin experienţele celorlalţi. Reţelele radio şi radar au rămas fără semnal, iar undele au fost refractate ca urmare a exploziilor. Efectul a apărut în atmosferă din cauza volumului mare de aer ionizat şi deasupra ei, din pricina particulelor beta supraîncărcate din rămăşiţele bombelor. La foarte mari altitudini efectul s-a răspândit pe suprafeţe întinse, de sute de kilometri. Bruiajul a dispărut apoi, însă efectele au rămas. La fel s-a întâmplat şi cu reacţiile Martinei.

— Vrei să plec sau pot să stau cu tine? Te spăl, te îmbrac, te acopăr şi promit să nu te ating în somn.

Martina dă din cap, aprobator. Nu are energia să vorbească, dar oricum nu prea ştie ce să zică. Nu există niciun manual de instrucţiuni sau vreo oră la şcoală în care să te înveţe „cum să te comporţi după un viol”.

— Da, ca să stau sau da, ca să plec? zâmbeşte forţat, ca să o distragă de la gândurile ei.

Fata dă iar din cap, confirmând. O dezbracă, o bagă în duş şi o spală. I se preling picături de apă cu firicele de pământ şi de sânge. Nu plânge, dar are ochii înlăcrimați şi nu scoate nicio vorbă.

Stă ghemuită, îşi acoperă corpul cu mâinile şi se uită prin jetul fierbinte de apă, care pare o prelungire a ei. A înţeles că n-are starea să vorbească. Se înţeleg din priviri, fără să fie nevoie de cuvinte. O îmbracă, apoi o duce în pat. O ţine de mâini şi i le sărută. Stau unul cu faţa către celălalt, la o distanţă sigură. Ambii ar vrea să îşi spună că totul va fi bine şi că nu au nicio vină.

După câteva zile amare, Martina se priveşte în oglinda din faţa patului, se aşază la masa de toaletă, ia o foaie, un stilou şi începe să scrie, fără ezitare. Încăperea e slab luminată, de o lampă cu petrol, care îi dezvăluie părul dezordonat şi trăsăturile nemachiate. „Dragă Dalia, un viol te urmărește aidoma unei stafii, în oglinda retrovizoare a timpului, pe stradă, când strivești apăsat prezentul, noaptea, când încerci să îți adormi fricile, pe buze, când săruți alte suflete, în cearcănele de la prea multe gânduri. În timp, te obișnuiești cu vidul afectiv ca o picătură chinezească. Începi să mărești distanța dintre cine ești și cine ai vrea să devii, de teamă că ai putea fi dezbrăcat de armuri și descoperit gol sufletește. Dacă te adâncești în neiertare, ai uneori senzația că a fi iubit sau a iubi e iluzoriu sau că nu are sens să pornești în căutarea conexiunii umane profunde, pentru că îți va scăpa mereu ca o Fata Morgana care și-a licitat împlinirea în rubrica „matrimoniale”.

În sufletele curate, toamna are farmecul ei. Mai desfrunzesc, mai pierd din coroane, dar revin mereu la matca lor. În zilele care au urmat, m-am spălat mult, în speranța că am să șterg amintirile fragmentate, răzlețe. Au revenit, rând pe rând, făcând un tur de forță prin mintea mea întortocheată. Aș fi capitulat, probabil, dacă nu l-aș fi iubit pe David. Sau mi-aș fi înecat durerea în alcool, droguri, relații pasagere, misandrie sau ură. Îl iubeam şi îi păstram parfumul pe epidermă la mult timp după ce mă elibera din blândețea îmbrățișării lui. Așa am început să mă regenerez spiritual. Odată cu schimbarea de paradigmă, am început să privesc distinct rotația lunară. Suntem atât de închistați în tiparele mentale izvorâte din condiționarea socială, încât am putea să devenim canibali din punct de vedere ideologic și orbi la suferință, slugărnicie, nedreptate.

Ochii minții văd totul analitic, într-o matematică interioară care ne face să ne simțim insuficienți, inadecvați, deznădăjduiți. Ferestrele sufletului nu țin însă contabilitatea afectivă a interacțiunilor umane. Prin lumina ambelor, rotația mi se părea o alegere cinică. Nu avem calitatea morală de a fi judecătorii altor oameni și nu îi putem condamna pentru că păcătuiesc altfel decât noi, însă ideea de a face lunar sex aleatoriu mi se părea un viol moral, mai abject decât unul fizic. În plus, iubeam și eram iubită. Femeile și bărbații sunt negreșit egali, dar diferiți, iar dansul dintre energia feminină și cea masculină menține lumea în echilibru, pe vârfuri. Iubim, urâm și iertăm cu aceeași intensitate, însă traducem distinct stimulii din mediu. Cum aș fi putut să accept senin ca omul iubit, care mă și iubește, să se culce cu altele, pentru a împlini cutuma?!

Alergăm adesea după mitul siguranței. Certitudini nu există, în afară de viață si de moarte, însă nu există om care să nu caute finul echilibru dintre sentimentul de libertate și de apartenență. Atunci când l-am găsit, iubim! Cum am putea să ne amanetăm atunci împlinirea personală pentru regulile sociale, nevoia de validare a egoului sau supraviețuirea speciei umane? Sufletul e curat, blând și simplu. Nu ne-aș mai putea strivi corola de minuni a inimii. Descoperisem iubirea curată ca cea de-a treia certitudine, în urma rotației lunare, a iubirii și a unui viol.

Agapele nu minte, nu fură, nu trădează, dar nici nu controlează sau înrobește. E cel mai rafinat dans, pe o coregrafie mută, între două suflete care se cunosc dinainte de a se naște și care își asumă stângăciile reciproce. Simţeam că îmi sunt datoare să încerc să evadez dintr-o comunitate care promovează sexul la grămadă, obligatoriu, dar subjugă iubirea.”

Peste o săptămână, cei doisprezece justiţiari stau în cerc. În mijlocul lor se află Martina, care acum salută şi a început să lege propoziţii scurte, asemenea unui copil traumatizat sau încet la învăţătură. În jur sunt adunaţi mulți gură-cască. Vor să vadă cum se desfăşoară cercetările, ce povesteşte fata şi ce deliberează consiliul. Lozinca „pâine şi circ”, din Lumea Veche, avea acelaşi ecou răsunător.

— Martina, susţii cele povestite colegului meu, referitor la ce s-a întâmplat?

— Da, dar vă rog să nu mă obligați să retrăiesc totul încă o dată.

— Aş dori ca victima să ne repete totuşi dacă îşi aminteşte semnalmentele agresorului sau dacă a apucat să îl zgârie sau să îl marcheze în vreun fel, încât să ne fie mai uşor să îl identificăm.

— Avea cagulă, v-am spus! Nu am apucat să văd nimic! Era întuneric, mă zbăteam şi am leşinat la un moment dat.

— Majoritatea a decis! Vei fi scutită de tragerea la sorţi a acestei luni, dar în luna iulie vei participa. Am înţeles că David e prietenul tău. Vă felicităm şi ne bucurăm că îţi e alături în aceste momente dificile, însă o datorie pentru comunitate rămâne valabilă, indiferent de sentimentele voastre! El va participa şi acum. Nu facem excepţii, decât în cazuri individuale urgente sau medicale.

Auzind decizia lor, o bufneşte plânsul, iar David e roşu de furie. Se simte prins între ciocan şi nicovală sau între sentimentele pentru ea şi îndatoririle sociale.

— Să înțeleg că un viol nu vi se pare o urgenţă?

Când aude cuvântul „viol”, izbucneşte şi mai tare în plâns. David se duce spre ea şi o îmbrăţişează. Omen, căpetenia, ia cuvântul pentru a calma spiritele:

— E o situaţie regretabilă, vom face tot ce ne stă în putere ca să îl prindem, judecăm şi probabil ostracizăm pe făptaş, dar viaţa Marsalei trebuie să meargă înainte, pentru că supravieţuirea noastră depinde de rotaţie.

— Un gest reprobabil rămâne aşa, chiar dacă toată lumea îl sprijină, iar drumul spre Iad e pavat cu bune intenţii.

— De asemenea, e scris că prin copii devenim nemuritori şi ducem moştenirea culturală şi genetică mai departe. Fără ei încetăm să existăm ca specie.

— Cu ce preţ? Am crezut cândva în titani, apoi în zei. Domnia lor a fost întreruptă de credinţa în Dumnezeu, pe care cică o avem. Şi totuşi staţi azi aici, tot doisprezece, cu aceleaşi puteri închipuite şi luaţi decizii lipsite de scrupule, în numele unui crez care ne îndeamnă în primul rând la empatie.

O justiţiabilă se ridică în picioare şi ia cuvântul, iritată fiind. I se umflase vena jugulară de la adrenalină.

— Calci pe cioburi şi eşti la un pas de ostracizare!

— Apropiaţi-vă de mine şi expulzaţi-mă, de faţă cu sute de ochi şi de urechi curioase. Mă veţi transforma în folclor. În Lumea Veche, care a picat sub propria greutate, politicienii foloseau acelaşi discurs, cu răul cel mai mic, pe timp de pace sau în război, iar înaintaşii noştri au murit arşi de vii, în chinuri.

Nadia, care a luat cuvântul mai devreme, e foarte frumoasă, dar are trăsături masculine, dure şi o atitudine pe măsură. Încleştează pumnii şi i se contorsionează expresia, de nervi. Omen îi face semn şi o priveşte cu subînţeles, ca să ia loc. Îşi revine aparent în fire, deşi îi colcăie amigdalele, centrele mentale ale fricii.

— Regulile societății noastre sunt stricte. Pedeapsa pentru nesupunere e, după cum ştiţi cu toţii, moartea sau expulzarea în leprozerie, unde Creatorul vă va pecetlui soarta. Vei participa la tragerea la sorţi a novicilor, din luna aceasta, cât partenera ta se recuperează?

— Da… vorbeşte cu jumătate de gură şi se uită către ea, tras la faţă şi rupt în două.

Se finalizează întrunirea membrilor şi pleacă fiecare către casă. Martina îl roagă pe

David să o lase în pace, ca să îşi adune gândurile. E îngrozită de ideea că va participa, fără ea, la rotaţie.

Îi respectă dorinţa până seara, când îşi face apariţia sub geamul ei şi aruncă încetişor cu pietre în sticla întredeschisă. Îşi trece mâna prin păr, cum face când e amărât şi nervos.

­­— Fii bun şi pleacă. Te rog!

— Vorbeşte cu mine şi promit că am să plec.

— Am vorbit. Pleacă, te rog!

— Eşti supărată pe mine, pentru că particip la tragerea la sorţi fără tine?!

— Cât poţi să fii de prost! În locul ăsta, bătut de soartă şi de timp, e ultima noastră problemă.

— Ce vrei să spui cu asta? Afară nu avem nicio şansă.

— De unde ştii? Păsările care se nasc în colivie cred că zburatul e o boală! Nu tu citai scriitori latino-americani din Lumea Veche?

— De unde ştii că nu facem schimb de colivii?

— Simt!

— Simţim o furtună de emoţii. Ar trebui să le dăm curs?

— Da, dacă asta ne aduce bucurie!

— Ce e bucuria? De când s-a întâmplat nenorocirea, am uitat să zâmbim.

— Tristeţea e o stare şi ea. De mâine am să mă prefac veselă. E bine?

— Hei, știi că nu asta am vrut să zic! Apropo, ai observat când Omen a zis că „toţi ştiţi că pedeapsa e moartea sau ostracizarea, în colonia de leproşi”?

— Aşa, şi?

— În mod normal spune „ştim” şi face referire întâi la el, cum are o fire de narcisist, tiran, apoi mai aberează două ore, despre binele comun şi spiritul justiţiar.

— Unde vrei să ajungi cu asta?

— Nimic, doar mi-a atras atenţia faptul că a terminat repede cu morala.

— E ciudat, dar e oricum tot mai ursuz, aşa că cine ştie? Unde vrei să ajungi cu asta? Iar bagi sub preş subiectul participării la tragerea la sorţi?!

— Poate. Vedem! Mi-ai zis că l-ai zgâriat pe piept. De ce nu ai spus asta în adunare?

— Mi-ar fi plăcut să îi scot ochii cu mâinile mele, nu să îl văd găsit nevinovat sau expulzat în leprozerie. Lapidarea e doar pentru o crimă şi, aparent, n-a comis vreuna. În rest, majoritatea fărădelegilor sunt trecute cu vederea, pentru că au nevoie de noi la numărătoare.

— Am înţeles, mulţumesc! Plec! Te iubesc!

Ea zâmbeşte sec şi şuşoteşte „Şi eu!”, astfel încât să n-o audă. I-ar fi plăcut să îi răspundă cu voce tare, dar e prea nervoasă, din cauza tragerii la sorţi.

Spiritele s-au încins nu doar la ea acasă, ci şi la Omen, însă dintr-un alt motiv. La subsol se aud săruturi şi gemete.

— Trage-mi-o!

Îl strânge tare de păr, îl sărută şi sare peste el. Ba se sărută, ba se muşcă. El o ridică, sare ca ars şi o trântește de perete. O strânge de gât şi aproape că o sugrumă. E vânătă la faţă. Când o eliberează, îl scuipă.

— Vrei să mi-o tragi. Doar atât poţi?

Nici nu termină cuvintele şi îi lipeşte o palmă. Sunt excitați, gem amândoi, şi îl leagă la ochi cu o bandană roşie, desfăcută din jurul piciorului ei. În faţa ochilor i se aşterne nuanţa fierbinte a materialului, apoi întunericul.

Afară, cineva pășește tiptil, până lângă geamul subsolului și îi privește prudent. Poartă cagulă și e atent la gesturile căpeteniei. Crede că îi face rău partenerei și se pregătește să intervină, când își dă seama că asistă la o partidă de sex fierbinte.

Pe veranda casei „vulnerabililor”, cum mai erau numiți cei în etate, care erau scutiți de munca agrară și de rotații, își face apariția Martina. Îl vede pe Mihail, în balansoar, cum ascultă bătaia vântului și zumzetul albinelor.

— Bună, Mihail!

— De ar fi bună. Am aflat! Cum ești, copilă?

— Supraviețuiesc…

— Asta e ca un gol care-ți umple viața.

— Trece! Toți cei dragi mi-au fost alături.

— Sper că nu participi la tragerea la sorți!

— Nu luna asta!

— Și David?

— El n-a pățit nimic, e apt medical, deci participă.

— Nu din răutate v-am spus că ăsta nu e un loc făcut pentru iubire.

— Dacă am avea curaj, ne-am face o altă lume!

— Ai grijă, copilă, vorbele au putere și nu e atât de simplu pe cât pare. Cine încearcă să fugă departe de peticul ăsta de pământ greu încercat, e acuzat de înaltă trădare și lapidat. Nu am prins pe nimeni care să fi scăpat.

— Dar cunoști pe cineva care să fi încercat?

Bătrânul pică pe gânduri. Într-adevăr, nu cunoștea și nu a auzit de nimeni care să fi încercat să fugă din Marsala. Ea anticipează răspunsul ferm.

— Exact! Până și tu ai rămas, din lașitate, pentru tine sau pentru cei dragi. Știai că nu poți să-i iei pe toți și nici să alegi. Te-ar fi încetinit și v-ar fi prins.

— Sau poate că tocmai din iubire am rămas.

Mihail se uita în gol ca printr-o lentilă aburită a timpului. E vizibil întristat, dar zâmbește apoi, împăcat, cu gândul la iubirea vieții lui. Ce e curajul, dacă nu iubire amestecată cu inconștiență?

— Eu am să încerc tot din iubire. David n-are decât să mi se alăture.

— Și dacă nu o face?

— În Lumea Veche aveau tablouri impresioniste, de mari dimensiuni. Erau primele lucrări pictate în afara atelierelor, într-un cadru firesc, natural. Chiar tu ne-ai explicat că vedeai imaginea clar și culorile prindeau contur doar când te distanțai de pânză.

— Discuția asta și următoarele n-au avut loc! Am să-ți povestesc tot ce știu, din auzite, despre cum am ajuns aici, ca să știi la ce să te aștepți!

— Desigur!

Îi face cu ochiul conspirativ și cu o licărire de speranță. Pe verandă își face apariția ca din senin, prietena ei, Dalia. Martina o vedea tot mai rar, de la nefericitul eveniment. Fiecare decantează în sucul propriu o tragedie.

— Bună, tinerilor! Ce povestiți?

— Despre toate și nimic, despre recoltă, rezerva de apă dulce, rotația lunii…

— Despre tâmpenii de-ale bătrânilor!

— Frumos, numai că va trebui să ți-o răpesc pe domnișoară la atelierul de cusut covoare.

— Ai mare grijă de ea!

— Am, am!

Fetele îl salută în cor.

— Salutări! Abia aștept să ne revedem!

— Și eu! Mai sparg din rutina bătrâneții. În afară de voi, doar pictatul, albinele și reumatismul îmi piperează viața.

Cele două își iau rămas-bun de la Mihail, în vreme ce David și prietenul lui, Andrei, împart o țuică, producție proprie, dintr-o sticlă veche și ciobită. Primul nu duce mult la băutură, așa că s-a amețit deja. Manevrează atent sticla, de teamă să nu o spargă. Primeai la schimb multe alimente pentru ea, iar plastic nu se mai producea de la începerea conflictului nuclear.

— Nu fi tâmpit, n-ai cum!

— Trebuie să existe o cale! Dacă e, am s-o găsesc!

— Succes, dar dacă era una, nu crezi că o găsea deja cineva?

— Fii serios, trebuia să fie prost ca mine, ca să evite visul oricărui bărbat!

— Nu știu ce să zic. E pur și simplu imposibil. Tre’ să ieșim la numărătoare! Nu e ca și cum ești Adam, ai picat din cer, îți pui o frunză pe cocoșel și fugi pe stradă de nebun. Omule, ai să intri în folclorul Lumii Noi ca pămpălăul care a fugit de vagine.

— Dacă nu am să găsesc o cale să evadez din aglomerație, am să mă simt ca un rahat cu ochi.

— N-ai cum, doar nu te vor acoperi toate partenerele! Și ține cont că dacă una te părăsește, s-a zis cu tine! În plus, tre’ să ieșim toți la numărătoare, ți-am mai spus!

— Îți dai seama cum sună?

— Să fii acoperit de toate? Oh, da! Abia aștept! Toate femeile să vină la mine și să mă acopere cu țâțele!

— Nu, boule, „să ieșim la numărătoare”. Zici că suntem măgari de prăsilă!

— Păi cam asta și suntem…

David îi smulge sticla din mână și ia ditamai înghițitura, cât să prindă curaj și să își piardă luciditatea. Pornesc apoi spre case, pe aripile alcoolului, cu gândul că „mâine e o nouă zi”, vorba superbei Scarlett O’Hara.

După strângerea recoltei, copila îl ia pe bătrân cu ea, în pădure, la tir cu arcul. Furioasă, trage la foc automat și la nimereală. Mihail o observă, de pe buturuga din apropiere.

— Pari hotărâtă!

— Păi nu?!

— Și nu foarte calmă! zâmbește ironic.

— Așa e. Mă ajută să mă descarc. De la incident, Dalia mă evită. E mai emotivă și, de câte ori dă ochii cu mine, se fâstâcește. Nu știe despre ce e acceptabil să vorbească, în prezența mea, așa că preferă să ne intersectăm mai rar privirea. Probabil ar vrea să mă ajute și n-are cum.

— Si despre ce e acceptabil să vorbească?

— Despre orice vrea ea, numai să nu mă bâzâie cu măgarul cunoscut.

— Ăsta fiind David?

— Daaa!

Pentru prima oară, în timp ce răspunde, nimerește lângă centrul țintei. Are, în mod normal, precizia unui scafandru picat în beția adâncurilor când e vorba de tras cu arcul. David, măgarul cunoscut și Dalia erau printre cei mai buni arcași din Marsala. Știa și ea că e cel puțin taur comunal și nu asin răpciugos, însă îi era ciudă pe el.

— Să știi că-mi pare un băiat cumsecade.

— Și ţie? Super, adoptă-l!

— Vorbesc serios!

— Și eu! E băiat cumsecade, dar puteți fi tare imaturi câteodată. Fugiți de răspundere și vă e frică până și de umbra voastră.

— Mă scapă vânturile din cauza vârstei și tot nu pot să te contrazic. Suntem copii cu jucării de adulți.

— Ce zici, încerci?

— Nu știu ce să zic.

— Haide, e foarte ușor!

Mihail se ridică, cu dificultate, cum înțepenise pe buturugă. Ia arcul, tolba cu săgeți și începe conversația, pentru a însufleți atmosfera. Se simte în elementul lui la tir, în pădure.

— Spune-mi un număr!

— Păi? Cinci.

Bătrânul se îndreaptă ca o lumânare, își poziționează picioarele în paralel cu direcția de tragere, ține arcul cu mâna stângă și întinde coarda cu mâna dreaptă, apoi poziționează săgeata, cu pană de cocoș, perpendicular pe vizorul tirului, spre exterior. Ridică arcul. Coala e la nivelul bărbiei. Zâmbește, ochește cu ochiul drept și trage cinci săgeți, una după alta, toate în centru, apoi schimbă mâinile și mai trage încă cinci, fix lângă celelalte. Martina rămâne cu gura căscată și începe să râdă cu poftă.

— Uau, n-am mai văzut așa ceva!

— Păi n-am mai fost împreună la tir și sunt ambidextru.

— Serios vorbesc, n-am mai văzut la nimeni din colonie precizia asta. Credeam că David e cel mai bun arcaș!

— Și el, până a mers la tir cu mine!

— Ai fost cu el la tir? Serios?!

— De ce te miri? Mă irită conversațiile de complezență, însă am câțiva tineri faini cu care îmi piperez bătrânețea, cum nu avem televizor. Înainte mă plimbam ore în șir cu sufletul iubit, pe malul apei, dar s-a dus și m-a lăsat aici, ba sictirit, ba plictisit.

— Știu. Încă nu-mi revin. Felicitări!

— Mulțumesc. Am să te învăț să tragi așa, în vreo jumătate de an. Vei putea să iei arcul și săgețile cu tine, ca să te protejezi de orice căpcăun.

— M-aș bucura, da’ să nu uiți să îmi povestești de Lumea Veche. Apropo, era să uit, ți-am făcut rost de creioane, pentru desene. Le-am șutit din cancelaria pedagogilor.

— Mulțumesc tare mult!

Ia creioanele și afișează o expresie gravă, de parcă ar fi primit o medalie pentru curaj. Se bucură pentru că putea să ducă povestea comunității mai departe, prin imagini. Mâzgălea neîntrerupt, ore în șir, detalii.

— Pe noi ne-au instruit vag pedagogii. De tine spun fie că ești filosof și gândești prea mult, fie că ești bătut în cap. Au zis că cei ca tine se numeau înainte „conspiraționiști”, că susțineați că pământul e plat sau alte noțiuni încuiate.

— Asemenea platitudine într-adevăr n-am mai auzit! Atunci, la fel ca acum, am impresia că ne-am supraestimat inteligența, subestimându-ne lăcomia.

— Cine?

— Noi, toți, omenirea.

Fata trage iar. Săgeata nimerește către marginea țintei. Orice lucru se învață însă, la nivel magistral, dacă ai voința necesară și minim zece mii de ore de practică.

Ziua se face iar nevăzută după norii grei, care se adună în ploaia toxică, iar noaptea înghite lumina și ceața ca gura unui copil durduliu, grăbit la masă. Căpetenia se ceartă, în biroul său, cu fiul cel mare, care are treizeci de ani.

— Încetează, Claudiu, nu are nicio noimă!

— Încetează tu, tată! Încerc să-mi stăpânesc pornirile și limba.

— Ce vrei să spui cu asta? Doar nu vrei să vorbești deschis! Ar fi mazilire ziua, în amiaza mare, îndeosebi în văzul întregii colonii, iar tu știi foarte bine asta!

— Mai știi?!

— Ce vrei să spui cu asta?

— La aventura ta cu japița!

— Haide, nu pot să cred că faci din țânțar armăsar! Nu îmi vine să cred că faci referire la asta, taman acum, când ar trebui să te preocupe starea ta.

— Problema e a întregii comunități, nu doar a mea sau a voastră!

— Repet, ce vrei să spui cu asta? Asta e mulțumirea ta, pentru că ți-am fost mereu alături, necondiționat? Mă ameninți și mă șantajezi cu nimicuri?

— Nu, doar îți reîmprospătez memoria. Odată cu anii, uităm. Nu de alta, dar relațiile între justițiari sunt interzise, din cauză că vă știrbesc moralitatea, obiectivitatea și imparțialitatea.

— Claudiu, pedeapsa e expulzarea în colonia de leproși. Ești conștient de asta! Ne-ai semna chiar tu, fiu-miu, sentința la moarte?!

— E bine că te-ajută memoria, însă uitarea face minuni!

În cameră intră Nadia, care vrea să îi sară căpeteniei în brațe, dar își intersectează privirea cu fiu-su. Sictirit, își apleacă privirea în pământ, către dușumea. Când îi vede reacția, îi salută stins, iese înapoi și închide ușa încet.

Relațiile între ei erau într-adevăr interzise, iar pedeapsa pentru încălcarea acestei reguli scrise era, la fel ca pentru majoritatea transgresiunilor, expulzarea în leprozerie. Nu o dată membrii consiliului s-au încurcat între ei, cu sau fără acceptarea tacită a celorlalți, de frică. Dacă ar fi să comparăm puterea coruptibilă cu un fruct, ar fi probabil un măr, dar nu pentru că e simbolul căderii în păcat, după cum sugerează alții despre rodie, ci pentru că viermii îi devorează conținutul cu mult înainte de a lăsa urme vizibile pe suprafața lui. În timp, rodul pomului capătă un gust amar și putrezește.

Pentru a se feri de tirani, locuitorii propuneau și numeau, prin vot majoritar, scribi, justițiari și ofițeri, schimbați o dată la cinci ani. Erau inspirați de Atena lui Pericle și votau direct în piața publică, prin ridicarea mâinii, nu prin reprezentanți aleși. Cu toate acestea, organizarea orașului-stat era departe de cea a democrației directe, pentru că polisul nu avea inițiativă legislativă, deci practic tot aleșii propuneau legile. În plus, nu exista drept de veto în deciziile penale, deoarece se prezuma că poporul nu e suficient de informat și de educat cu privire la ele, iar acestea priveau siguranța întregii comunități. Cu toate acestea, rar și spre surprinderea tuturor, justițiabilii au fost expulzați în arealul de carantină, din cauza încălcării legilor. Adesea, cei care semnalau neregulile erau fix cei care visau să preia conducerea, așa că abuzul de putere își schimba doar înfățișarea.

Perspectiva ostracizării băga în sperieți orice locuitor al orașului. În Lumea Veche, lepra sau boala Hansen se trata prin administrarea de rifampicină, dapsonă, clofazimină și alte antibiotice, în șase luni sau câțiva ani, în funcție de gravitate.

Cu peste șaptezeci de ani înainte de căderea lumii, au reușit să inoculeze boala ursului furnicar, care nu s-a îmbolnăvit din cauza temperaturii corporale mai scăzute. A existat, așadar, premisa creării unui vaccin. Mare parte din cercetări s-au pierdut însă pentru Lumea Nouă, iar sintetizarea substanțelor active din medicamente era mult mai complicată, după colapsul vechii rețele electrice. Și când te gândești că se temeau că vor deveni imuni la antibiotice!

În Marsala au ajuns să venereze până și antibioticele banale ca ampicilina, pentru că trata numeroase afecțiuni bacteriene și se producea dificil, cu resursele pe care le aveau la dispoziție.

După Nassim Nicholas Taleb și a lui „teorie a lebedei negre”, privim în unghiul mort când vine vorba de aleatoriu, în special în cazul deviațiilor mari. Așa se face că problemele închipuite ale Lumii Vechi erau distincte, dacă nu diametral opuse de cele reale, din Lumea Nouă.

Numai gândul că ar putea să ajungă în colonia de leproși îl îngrozea pe Omen și îl făcea pasibil unui șantaj afectiv abject din partea fiului – culmea – favorit. Tatăl se trezea adesea într-o baltă de sudoare, după câte un coșmar viu, purulent.

Se făcea că stă pe o băncuță, adăpostit de soare sub umbra unui nuc. Lângă el își face apariția o bătrânică, care îi zâmbește binevoitor. Încearcă să o vadă mai bine, însă îl ustură până și respirația. Tușește și pune mâna la gură, în semn de politețe. În palmă i se împrăștie mucus cu firicele de sânge. Speriat, găsește un ciob de oglindă pe jos. Abia îl apucă pentru că are degetele încleștate. Dacă mai scarpină mult rana de la picior, ajunge în curând la os. Îi zboară privirea la doamna în vârstă cu fața deformată, dar simte repulsie. În locul unde ar fi trebuit să-i stea vârful nasului are o rană roșiatică. Îl încearcă un sentiment de vinovăție, pentru lipsa de empatie. Fuga e singura reacție care îi vine în minte, de frica molipsirii. Își face curaj, își leagă șireturile și capătă elan, moment în care își surprinde chipul desfigurat în ciob. Își dă seama, îngrozit, că e la fel de bolnav. Are privirea tulbure, pătată și i s-au decolorat irișii. I se desprind bucăți din piele și mâinile contorsionate îi arată ca niște gheare. Zâmbetul senin al babei din vis se transformă în rânjetul morții, iar pe fundal aude un cântec bizantin. Din Evul Mediu încoace, se oficiau slujbe de înmormântare pentru leproșii vii, considerați predați morții. Se întoarce cu spatele, fracțiune de secundă în care vede cum maestrul de ceremonii îi șterge numele și funcția din evidența catastifului consiliului. Lângă el își fac apariția noii lui camarazi de suferință, îmbrăcați în roșu. Fiecare avea un clopoțel la gât, care avertiza asupra bolii. Dispare cu ei în pădurea de brazi din apropiere, unde cântă cucuveaua. Țipătul ei pare al unui cățel uitat de stăpâni și de soartă într-un adăpost improvizat. Frica îi roade pereții șubreziți ai inimii. Se prăbușește la pământ ca o locuință cu fundația surpată, când se aude clopotul de la parterul casei. E Nadia, care îl trezește la viață, orbit de lumina din cameră. Boul de servitor a uitat iar draperia trasă!

Leave a Comment