Am dat astăzi peste poza unor oameni dragi, membrii ai unei trupe românești, care a scris un capitol în cartea hip-hopului românesc, dar a devenit recent istorie. Indiferent de stilul muzical abordat, multe trupe muzicale se destramă pentru că membrii devin incompatibili sau vor să-și satisfacă individual ego-ul, însă tot mai mulți artiști talentați se pierd pe drum și datorită peisajului muzical pestriț de la noi. Vă explic mai jos:

Tot aud oameni care se plâng că muzica și-a pierdut mesajul. Oamenii talentați și idealiști, care au inspirat postarea, chiar au ținut, până în ultima clipă, la mesaj și la publicul lor. Din păcate, vânzările sunt adesea invers proporționale cu mesajul. Nu, mesajul nu a murit și nici nu și-a pierdut înțelesul, însă nu poate ajunge la urechile voastre fără susținerea comună a caselor de discuri, a presei și a publicului. De asemenea, conflictele dintre diverși artiști, pe tema uciderii mesajului, nu fac bine artiștilor sau publicului.

Artiștii care duc mai departe, nediluat, mesajul și ceilalți, unii foarte talentați, care și-au schimbat stilul pentru a prinde la public sunt – în egală măsură – actori și victime ale împrejurărilor, pentru că muzica comercială și underground-ul își au fiecare rostul și publicul lor. Diferența e că în State, spre exemplu, un artist underground talentat câștigă poate $300.000 anual, pe când la noi, trăiește adesea de pe o zi pe alta. De aceea, cel care are stomacu’ lipit de spate și totuși compune 10 ore zilnic, râde a pagubă de artistul care a dat din coate, a rupt rândurile și-a ajuns la radio, iar acesta, la rândul său, încearcă uneori să revină la mesajul inițial, după ce și-a cimentat locul în peisajul monden pestriț. Toate acestea păgubesc artiștii și publicul.

Și industria? Industria e bine-mersi și oamenii din culise fac nestingheriți jocurile. Ba mai mult, cercul vicios profită „mașinăriei” economice. Radiourile și televiziunile tot au piese, fie ele slab calitative și eventual mai ieftine – plagiate, făcute cu bănci de sunete nedetinute, susținute de voci praf, corectate cu Auto-Tune și clipuri penale, cu câte una care se freacă de pereți sau pe țâțe, până face/ faci bătături în palme – care generează un profit mai mare. Așa că data viitoare când auzi sau vezi o simplă purtătoare de țâțe, cur, silicon și materiale derivate, care geme ca o babă zgâriată de pisică sau un individ uleiat, cu fața de cocalar, taur castrat, care țipă de parcă a călcat pe o broască, gândește-te că ești direct răspunzător pentru poluarea fonică la care ești expus zilnic.

Doar gândește, cât e încă gratuit și apoi susține, în bocancii mei, ca și consumator final, muzica de calitate, fără versuri care-ți sfidează intelectu’ și acorduri care-ți agresează timpanu’! Deși aș umple o carte, nu am să înșir o „pleiadă” de exemple negative, pentru că nu sunt Gigi Contra și prefer să mă concentrez asupra artiștilor talentați, „nefabricați” din biluțe de muci, indiferent că îmi plac sau nu piesele lor.

Colorați-vă nuanțele de gri,
Diana