Se spune că inteligența e ca erecția. Dacă o ai, se vede. La fel și simplitatea. Pentru mine, la loc de cinste, alături de inteligență, de cultură și de modestie, se află simplitatea.

De ce? E simplu! Trăim în secolul vitezei, al capitalismului canibalic și al împopoțonării inutile, când fiecare încearcă să pară mai mult, mai interesant, adesea în antagonie cu adevărata sa natură. Ca regulă de căpătâi, cine e simplu, nu încearcă să pară nicicum. Pentru că simplitatea vine dintr-un ungher fascinant al creierului, dezvoltat doar la oamenii stăpâni pe sine.

Simplitatea, soră cu modestia, nu presupune absența calităților, ci virtutea supremă. Convingerea imuabilă că tu nu ai preț, pentru că valorezi enorm, te eliberează de nevoia de a fi strident.

Pentru a stăpâni virtutea supremă, trebuie să te raportezi onest la propria persoană și să nu greșești valoarea lucrurilor. Ceea ce ești e singurul tău dat. Ceea ce ai poți pierde oricând. După ce ai învățat asta, începe adevărata viață! Cea trăită frumos, pentru tine și nu pentru a îndeplini așteptări nerealiste, canoane sociale ș.a.m.d.

Excentricitatea veacului va fi simplitatea. De aceea, mulți o vor simula, la fel cum debilii care n-au probleme cu vederea simulează miopia, purtând ochelari de vedere, cu ramă groasă, pentru că așa e moda. Dacă îi întrebi, unii duc simularea la rang de artă și se conving și ei că au probleme cu vederea.

Ca idee, poți simula simplitatea, dar nu la infinit. Oamenii simulează relații întregi, empatia sau orice altă trăire, însă a simula simplitatea e imposibil, pentru că te vor da de gol, când ți-e lumea mai dragă, gesturi mărunte, pus față-n față cu un om al cărui nivel de inteligență nu corespunde cu numărul de la pantofi.

Un exemplu elocvent: Am o fostă colegă, care s-a autoeducat și o admir mult pentru asta, dar poartă și azi, pentru că în copilărie nu și-a permis, vreo 4, 5 inele, câteva brățări și, uneori, un ceas. Dacă o întrebi, e o declarație de modă. Dacă mă întrebi, e o dovadă de inferioritate inconștient asumată. Am încercat să îi explic, în repetate rânduri, punctul meu de vedere, dar am întâmpinat rezistență. Am renunțat, invocând diferențe ireconciliabile.

Am avut doza mea de teribilism în adolescență și am experimentat o perioadă de împopoțonare regretabilă, dar m-am maturizat și am renunțat la tot bagajul inutil. Unii o fac, alții nu o fac niciodată și am văzut bagaje inutile nu doar la oameni cu un alibi, ci și la numeroși oameni din mediul cultural sau înaintați în vârstă.

Omul își este sieși superior, ceea ce îl face mereu neîmpăcat! De aici, împopoțonarea inutilă sau manifestările stridente, care îl îndepărtează pe om de evoluția lui Darwin și îl apropie de maimuță.

Colorați-vă nuanțele de gri,
Diana