Robor meum Deus – Am fugit de suferință, pe sârma reperelor lumești, până în 28 ianuarie 2018, când m-am rugat într-o biserică modestă, păstorită de Adrian Baboniu, și am primit o viziune curajoasă. Iubirea este răsplata ei.

Ziua 40. Toate drumurile duc la Roma

Era o zi molcomă, de vară. Nici praful de pe tobă nu se ridica la orizont. Luciul apei îndemna la calm, la cumpătare și la o retrasare a șabloanelor interioare. Trecătorii din vale păreau o pictură abstractă, atârnată de buza poienii. Tânjea după o gură de aer. A țâșnit din apa rece, de munte, ca un obuz fără țintă. A mușcat o bucată din cer. Avea pământ între degete. A căzut în gol, a murit și a renăscut, în mai puțin de două minute. Simțea în piept o mie de lovituri de cuțit. Pe cămașă, avea răni vizibile, care formau o mâzgă alb-roșiatică din bumbac, ca un mărțișor damnat.

Înjura sfinți cu nume alambicate, în dialecte neștiute ale unor limbi exotice, pe care le uitase înainte să le pronunțe. Purta cu sine promisiuni nerostite, de acum câteva momente. Și ateii se roagă în fața morții, cu solemnitatea unor catedrale miniaturale, vândute pe la tarabe: «Dacă scap, de mâine am să…», dar niciodată de azi, nici măcar în fracțiunea de secundă care a rupt vălul dintre acum, aici și acolo, poate pentru totdeauna.

Un șarpe l-a sărutat familiar, pe creștet. N-a avut nimic ocrotitor, ca anatema nepronunțată a unui călător rătăcit. Era un sloi de gheață, cu buzele purpurii și buricele degetelor încrețite, de la apa dulce. Cea mai veche amintire purta amprenta ultimelor minute. A căzut în abisul albastru, cu frumusețea anticipativă a unui vierme de mătase.

Panicat, a încercat să revină la suprafață. Și-a dozat respirațiile, ca printr-o oglindă aburită. Sleit de puteri, n-a mai putut cere ajutor. A simțit că rămâne fără suflare. Înecul nu avea nicio încărcătură demnă, decentă. Ca într-un balet al surdo-muților, încerca să îndepărteze valurile cu mâinile. Sute de mii de ani de evoluție și tot nu i-au crescut branhiile, rușinos de intempestiv mai poate fi eșecul. În minutul care s-a scurs, i s-a părut că escaladează o scară imaginară. Știa să înoate, dar apa îi frângea fiecare oscior contorsionat din corp. Inițial, i s-au accelerat bătăile inimii, de la adrenalină, apoi s-au rărit, până au rămas doar o umbră. Ca la domino, creierul și celelalte organe și-au uitat, în succesiune rapidă, funcțiile vitale. A încercat să își țină respirația, dar a „inhalat” tot mai mult lichid. O tuse convulsivă i-a umplut plămânii cu apa înghețată bocnă. A simțit că lăcrimează și îl ustură tot corpul, apoi s-a instalat liniștea. Și-a pierdut cunoștința, simțind șocul căderii în gol.

La un pas să treacă pragul către liniștea deplină, a auzit un cârd de rândunele. Halucinații bizare au prins contur. Un pescar arunca o mreajă imaginară. Câțiva monahi îl chemau înapoi, așezați în cerc, deasupra lui. Frica de anihilare conferă coincidenței un substrat sacral. Înec, deșertăciune, viață, moarte, totul renaște. Ce semnificație au sandalele lor, îmbibate în mâl?

În apropiere, câțiva călugări scoteau apă dintr-o fântână. Unul dintre ei l-a văzut cum se agita, și-a aruncat opincile și l-a pescuit. Fără dimensiuni mitice, erau la fel de surprinși:

— Cum te cheamă?

— Cum mă …?

— … cheamă?

— Habar nu am!

Îl dureau până și tălpile. Îi țiuiau timpanele și apa îi bobina urechile. Duhnea a rom, dar nu-și amintea să-l fi băut. Și-a amanetat zelotismul la naștere, n-a visat, n-a avut o călătorie astrală și n-a văzut inelele lui Saturn, fără bilet.

Un vânt cald, care prevestea schimbare bătea înspre vale. Așezarea purta, de mii de ani, pecetea sufletelor pierdute prin munți. Morman de piele, de oase cu prejudecăți adulte, pelerinul ba închidea, ba deschidea ochii, ca într-un dans mental convulsiv. Îl izbeau lumina de afară și un Saint-Bernard care se uita la el cu toată blândețea lumii. Privea prin ochii lui în eter. Avea patru ani când îi murise în brațe un pui grăsun. Și-a jurat atunci că n-o să mai iubească niciun animal. Era convins că a ajuns în Iad. Aici îl chinuia, la fel ca în timpul vieții trăite în van, alergând himere, amintirea copilului interior, care și-a dat duhul pe bancheta din spate a unui vehicul blindat, în Deșertul Lut, după ce a omorât, pentru prima oară, alt om. Clima aridă din Tropicul Racului i-a cuprins atunci sufletul.

Rătăcitul a primit sărutul franțuzesc al morții, dar a scăpat iar ca într-un basm „până la adânci bătrâneți”, pe care spera că nu le va prinde nici măcar în vise. Nisipul din clepsidră a curs cinic, în direcția opusă lui, indiferent de simțăminte sau de blestemele din război.

În stânga clădirii era o armată de câini blânzi, cu butoiașe la gât. Au închinat câte un pahar de coniac imaginar, cu patrupedul cât se poate de real, care a însoțit pelerinul confuz până la intrarea în adăpost. Călugării cistercieni l-au purtat în mănăstire, cu delicatețea unor șoapte. Bărbatul recuperat din apa rece a lacului a fost dus de grabă la infirmerie, în vreme ce monahii și voluntarii și-au reluat sarcinile și rugăciunile zilnice.

La răscrucea dintre Alpii Graici și Pennini, noaptea s-a năpustit flămândă, ca una dintre caprele ibex, erbivore, din zonă. Cerul era împânzit cu stele și liniștea străpungea timpul, durerea și frisoanele călătorului. S-a dezvăluit sfioasă, dar plină de promisiuni, dimineață. Aici, îmbrățișând smerită Via Francigena – vechiul drum roman al pelerinilor, care plecau la pas, pe urmele lui Dumnezeu, de la catedrala din Canterbury către Roma, Sfântul Bernard de Clairvaux a ridicat o mănăstire care îi poartă numele.

Din pergamentele sale descoperim misiunea locului, care unește Elveția cu Italia. Creatorul ar fi lăsat clerului sarcina de a construi trei sanctuare mondiale – în Ierusalim, pe acest munte, închinat cândva zeului Jupiter, și în Trecătoarea Somport – ca refugiu pentru pelerini, săraci și fugari. De peste o mie de ani, sigiliile heraldice au fost încasate și folosite pe bătrânul continent pentru a hrăni și a acomoda gratuit vizitatorii. Sute de aventurieri au căzut pradă entuziasmului și s-au pierdut, în căutarea unui trai mai bun sau a unui scop superior. Le-au sărit în ajutor călugării și uriașele patrupede, aduse în zonă în anul 1672, de către armata bavareză, trimisă în sprijinul lui Carol Emanuel al II-lea, Duce de Savoia, în războiul Genovei. Casa nobiliară a dorit întotdeauna să își extindă influența în zonă, prin controlul proviziilor, pentru că i-a înțeles importanța.

Sub rămășițele trecerii timpului, Iulius Cezar a privit exasperat către piscuri și s-a văzut nevoit să își retragă vasta armată republicană. A pierdut bătălia și a lăsat Alpii Pennini sub conducerea arvenilor, dar a câștigat războaiele galice și a reușit să își mențină promisiunea că «Roma nu își abandonează aliații».

Peisajul montan îți tăia răsuflarea și incandescența soarelui topea zăpada. Bucățile mari care se prăvăleau în vale fredonau un cântec gregorian. La peste 2500 de metri peste nivelul mării, vântul dimineții abia mușca din ecou. Dacă erai în trecere, nefiind obișnuit cu traiul pe munte, amețeai, îmbătat de tăria aerului și de liniștea care punea stăpânire pe tine ca o superstiție.

Era ora cinci. Pierre, îngrijitorul câinilor, plimba deja haita. Făcea asta zilnic, din adolescență. Ridurile îi crestau acum privirea ca niște canale săpate adânc de lacrimi, de neajunsurile tinereții și de trecerea timpului. Când drumul se îngusta și ajungea în dreptul vârfului Grande Chenalette, care era puțin mai înalt decât Mont Mort, bătrânul striga cât îl țineau plămânii, pentru ca cei din jur să știe că va traversa trecătoarea, însoțit de 15-20 de dulăi blânzi. Apoi cobora și savura o cafea la Hotel Italia. Câinii, cu o expresie aparent tristă, așteptau răbdători afară. Elvețianul îi conducea la adăpost și își continua sarcinile zilnice.

S-a născut la finele celui de-al Doilea Război Mondial, o perioadă crâncenă pentru regiune. Proviziile, precum pâinea și apa, ajungeau rar la altitudinea unde se aflau ei, așa că familia sa a găsit melci și broaște, pe care le-a gătit în rămășițele focului. După încetarea ostilităților, slujba l-a ferit de foamete. A cumulat salariul de îngrijitor al câinilor cu producția și vânzarea brânzei Raclette, un soi semitare specific locului, cu aromă înțepătoare, modelată de obicei într-o roată de șase metri. Asemăna mereu prelucrarea ei cu munca olarului și se simțea util hrănind monahii, voluntarii și pelerinii muntelui. Cu timpul, a început să aducă toamna vreo patru-cinci vaci alpine, prin care a aprovizionat iarna bucătăria. Pentru aceasta, chema ajutoare la manipularea cărnii și la pregătirea cârnaților.

Urmând îndemnul Sfântului Benedict, la fel ca alte ordine călugărești catolice, membrii comunităților cisterciene sunt fie vegetarieni, fie mănâncă doar pește, așa că mezelurile gătite gâdilau doar papilele gustative ale pelerinilor, angajaților, voluntarilor sau locuitorilor din apropiere. Pierre se bucura de traiul de aici, tihnit, simplu, curat, și de răsărit. Razele soarelui săgetau linia orizontului și norii se unduiau în apa limpede a lacului, de culoarea smaraldului. Abia îi întrezăreai, când își luau rămas-bun, discret, de la privitori.

Înăuntrul adăpostului, suferința secătuia corpul peregrinului, care plătea tribut întâlnirii față-n față cu moartea, de ieri, în timp ce călugării se consultau cu privire la soarta lui. Provostul îi cerea detalii lui Michel, de profesie doctor și membru al ordinului clerical, însărcinat cu bunăstarea medicală a celor din mănăstire și împrejurimi:

— Care e starea domnului?

— Lovitura la cap a fost puternică. Deschide ochii singur, răspunde coerent la întrebări, reacționează la stimuli, nu delirează, dar tresare în somn și pare a nu-și aminti nimic, fapt nemaiîntâlnit.

— Chiar și așa, drumul abia s-a redeschis și furgoneta e încă la reparat. Se poate recupera în siguranță aici?

— Da, nu trebuie operat și avem aparatura necesară. Îi pot administra acetaminofen, ca să îi diminuăm durerea, și antiemetice, pentru stările de vomă. Își va reveni cu repaus la pat și fără activități care să îl solicite mintal. Ar mai fi ceva: se trezește brusc și repetă același lucru.

— Ce repetă? Poate îl putem ajuta.

— Insula Diavolului, Insula Diavolului!

— Interesant, am înțeles că vorbește franceza.

— Da, foarte bine, dar cu accent.

— Firea omului se preface că uită cu lux de amănunte ceea ce iubește sau urăște.

— Adică?

— Înțelepciunea și mândria au același izvor, curiozitatea. Își va reaminti, la momentul oportun.

Bătrânul gustase din pocalul adânc al lumii și trăise natura duală a uitării.