Când elevul este pregătit, maestrul apare, promite un vechi proverb budist, însă în 2017, prin luna mai, numai de butade existențiale nu eram curioasă.

Priveam pierdută în zare, după doi ochi inexpresivi, care înregistrau încă o absență nemotivată în catalogul mental, prin care țineam evidența interacțiunilor noastre. Răbufneam periodic, uneori sub forma suferinței fizice, şi mă prăbuşeam sufleteşte. Eram codependentă.

Dacă aş fi fost prezentă în propriul corp, aş fi simțit căldura soarelui, care îmi mângâia obrajii şi îmi şoptea că totul va fi bine, sau tabloul multicolor, înverzit şi înflorit, care îmi repeta încurajarea, însă eram încolăcită în jurul justificărilor. Chircită pe bordură, m-am desprins, pentru câteva minute, de adultul din mine şi am regresat la adolescenta din liceu, care îşi astepta prietena, cu rugămintea de a înopta la ea.

M-am simțit la fel de zdruncinată. Şiroaie sărate îmi curgeau pe obraji, pe măsură ce conştientizam că am părinți şi îi iubesc, însă am rămas singură în țară, fără vreun sprijin sufletesc sau material, pentru că atât au înțeles şi au putut adulții să facă.

Zdrobită de pierderea busolei interioare şi de presiunea falimentului răsunător, care ne-a lăsat în fundul gol pe fiecare, mă legănam singură, încetişor, în ritmul vântului, şi îmbrățişam o pungă cu haine, toată zestrea mea. Era toamnă şi se înserase deja. Frigul mi-a pătruns în fiecare fibră, însă am rămas indiferentă la atingerea sa.

După ce apele interioare s-au limpezit un pic, am avut o discuție cu părinții fetei, care mi-au mărturisit că şi-au dorit mereu mai mulți copii şi aş fi o adiţie binevenită  a căminului, mai ales că sunt practic nedespărțită de ea.

Am declinat, pentru că am considerat că mi-aş renega familia biologică, propriile rădăcini şi aş specula material o prietenie sinceră şi dezinteresată, principiu relațional pe care îl respect cu sfinţenie. Nu am regretat alegerea, pentru că fix contrastul dintre cum părea viața mea, cum era de fapt şi cum mi-aş fi dorit să fie, m-a modelat în omul şi femeia de acum, ajunsă la maturitate.    

Eram deja manechină, defilam, pozam, făceam promoții şi imi asiguram singură subzistența, însă am plătit scump prețul maturizării forțate, prin deconectarea afectivă. “Colecționam” titluri de la concursurile de miss, care m-au ajutat să depăşesc profesional granițele țării şi să mă stabilizez material, însă mă preocupau mai degrabă şcoala, scrisul, pictatul, dezbaterile academice, nu moda.

Au urmat ani agitați, în care am încercat să “câştig” iubirea. Aş fi făcut orice ca să chiulesc de la orele de singurătate, pe care le echivalam cu o sentință la moarte. Fără să-mi dau seama, am căzut pradă fricii şi m-am abandonat singură. Paisprezece ani de naufragiu sufletesc s-au scurs, trăind o viaţă-epavă, care dădea bine doar pe hârtie sau pentru ceilalţi.    

Rănile superficiale s-au cicatrizat, însă cele majore s-au adâncit, până în joia în care m-am prăbuşit pe altă bordură, cu acelaşi sentiment de neajutorare din adolescență. Am pendulat între frică, tristețe si furie, experimentând toată paleta emoțiilor negative.

Mi-am sunat iubitul cu o zi înainte, ca să îl anunț că va trebui să revin la cabinetul ginecologic. În mod normal, aş fi păstrat pentru mine informația, pentru că avea un program încărcat şi mi se părea firesc, rezonabil, să merg singură. Acum se conturase o situație aparte, iar rudele şi cea mai bună prietenă locuiau la o distanță de peste o mie de kilometri.  

Nu exista vreun agent patogen care să justifice multiplicarea îngrijorătoare a celulelor, conform testului Papanicolaou. Metoda de screening cervical detectează inclusiv procese potențial precanceroase de la nivelul colului uterin.

I-am mărturisit că rezultatele ultimelor teste arătau îngrijorător, aşa că a trebuit să le repet trimestrial şi nu anual, cum fac majoritatea reprezentantelor responsabile ale sexului frumos şi mi-ar fi plăcut să mă însoțească.

M-a întrebat când am programarea şi i-am răspuns. I-am trimis apoi numele doctoriței şi adresa, prin mesaj, deşi absenta de obicei la întâlniri care nu îl interesau în mod direct şi privea ca pe o formă de condiționare orice invitație cordială în direcția nevoilor mele.

Nu a apărut şi nu şi-a anunțat absența. Când am ieşit de la consultație, m-am simțit anesteziată sufleteşte de tăcerea lui asurzitoare, deranjantă, până în punctul în care aş fi vrut să plâng, să țip sau să înjur, însă nu am reuşit să leg nici măcar un gând matur, conştient, coerent.

Simțeam că plătesc tribut zeiței Maia, care împrumutase lunii “mai” denumirea şi era considerată de romani “Zeiţa bună a fertilităţii”, însă mitologia nu avea nici o legătură cu realitatea. Aveam aproape douăzeci şi opt de ani, dar maturitatea afectivă a unei adolescente.

Căutasem scuze plauzibile fiecărui partener de până atunci şi disonanța cognitivă mi-a devenit soră vitregă, ca să nu înfrunt faptul că erau plămădiți după acelaşi tipar adică absorbiți de propria persoană, dezinteresați, superficiali sau chiar indiferenți față de mine şi de nevoile mele.

Nu se cunoaşteau între ei şi eram unicul numitor comun. Corespundeau tiparului cunoscut de relaționare, toxic, slugarnic, codependent şi i-am ales din multitudinea de pretendenți care au încercat să îmi intre în graţii. Mi-aş putea sintetiza alegerile printr-un banc sec: Cum iubesc oamenii inteligenți? Ca proştii, aşa cum au învățat în copilărie.

Ne-a unit legătura puternică a traumei până când singurătatea în cuplu a venit tăvălug peste sufletul meu şi mi-am conştientizat neputința. Condiționată de critici, comentarii acide, şantaj sentimental şi reproşuri, îmi asumasem rolul de victimă şi mă izolasem de persoanele dragi, care au constituit apoi colacul meu de salvare, alături de credința în Dumnezeu.  

Dintre toate formele de “ostracizare afectivă”, gustul singurătății în doi este cel mai amar, însă poate constitui borna care ne conduce spre cunoaşterea, acceptarea şi reîntregirea de sine, ca paşi necesari pentru a putea valsa mai apoi, prin viață, alături de un partener care ne iubeşte şi pe care îl iubim.

Femeia care experimentează singurătatea ca pe un cusur personal şi o percepe ca pe un gol afectiv, a fost crescută cu modele relaționale codependente şi traversează de obicei o criză majoră la vârsta adultă, care îi împiedică funcționarea cotidiană şi îi declanşează dileme existențiale.

Cum nevoia este un bun profesor, în mijlocul furtunii, ea va avea posibilitatea de a face o “volută cognitivă, punând sub semnul întrebării toate principiile de viață învățate până atunci şi descoperind cine este cu adevărat, fără coordonate ca părinții, partenerul/ soțul, rudele, educația formală, prietenii, colegii etc.

Psihoterapia, rugăciunea, meditația, activitatea fizică, lectura cărților de psihologie şi noile experiențe sunt câteva dintre uneltele care o vor ajuta să îşi consolideze stima de sine, asumându-şi principiile care sunt conforme esenței ei şi renunțând la condiționări extrinseci.

Procesul dureros şi miraculos al metamorfozei, prin renunțarea la dependența afectivă, este descris exhaustiv de autoarele Robin Norwood, în Femei care iubesc prea mult, Pia Mellody, prin Înfruntând codependența şi Shefali Tsabary, în Cartea femeilor care merită mai mult.Tony Robbins sintetizează esența recuperării: Creează o viziune proprie şi nu lăsa niciodată mediul, convingerile altor oameni sau limitele trecutului să îți afecteze deciziile. Ignoră înțelepciunea convențională.

În primă instanță, ne simțim descoperiţi, goi, fragili şi fără apărare atunci când ne dezbrăcăm de mecanismele timpurii de supraviețuire (lupta, fuga, înghețul şi supunerea). Acestea ne-au folosit în copilărie, dar s-au transformat la vârsta adultă într-o cochilie dură, de indisponibilitate afectivă, care ne împiedică să creăm conexiuni umane autentice şi să experimentăm puterea transformatoare a intimității.

Calea spre auto-actualizare, aşezată de Abraham Maslow în vârful piramidei nevoilor umane, se aseamănă devenirii fluturelui. Când acesta este pregătit, crisalida lui, convingerile noastre limitative se desfac şi ne eliberăm. Avem deja aripile colorate, dar moi, umede şi încrețite, imagine care evocă reprogramarea cognitivă din psihologie sau metanoia, procesul reînnoirii minții, din creştinism. Odată ce aripile s-au uscat şi noi, oamenii, ne-am asumat propria busolă morală, putem zbura spre un trai autentic.

Credința în Dumnezeu şi modelul hristic de iertare au jucat un rol esențial în recuperarea mea din dependenţa afectivă şi debarasarea de intelectualizare. Uneori suntem atât de absorbiți de emoțiile noastre, devenite gânduri, încât ne confundăm ignoranța cu inteligența şi săpăm un şanț subconştient adânc, între noi, cunoaşterea Creatorului şi implicit a noastră.

Grație liberului arbitru, suntem coautorii propriului destin, dar identitatea ne poate fi legată indisolubil de ce ştim, ce avem şi ce facem (capcana Superegoului lui Freud sau Preaplinul Eu, al lui Petre Țuțea), caz în care vom oscila între rolurile de abuzat şi abuzator, până când suferința – devenită insuportabilă – ne va determina o schimbare de paradigmă şi recuperarea libertății personale.

Uneori, ne-am suprimat atât de tare vocea interioară, încât încercăm să ne acoperim golul interior prin zgomot, drame cotidiene, hedonism şi realizări. Capacitatea de a ne adăposti în singurătate şi în tăcere fac însă parte din calea spre detaşarea de ataşamente şi asceză.

Iubirea, singurătatea nu dor şi nu suferim niciodată din cauza lor, ci din pricina ataşamentelor. Când varii maeştrii spirituali compară însă renunțarea la ataşamentul față de obiecte inanimate cu cel față de alte ființe, ai impresia că descriu iubirea din cărți, dar nu au trăit niciodată dragostea erotică, eros. Fiind mamifere, de la primul contact cu mama, vom experimenta varii forme şi grade de ataşament, iar renunțarea la el reprezintă un proces dureros.     

El naşte, după caz, asteptări rezonabile sau utopice. Persoanele care nu au deprins în copilărie ataşamentul securizant – adică majoritatea – vor folosi adesea «gândirea magică», pentru a îndulci realitatea, vor dezvolta relații codependente şi vor confunda adesea aşteptările cu standardele, care nu sunt interșanjabile.

Tiparele dependente de relaționare, din poziția de victime sau de personaje secundare în poveştile altora, vor trasa cercul vicios al standardelor, al dorințelor şi al potentialului nevalorificat. De fiecare dată când nu îşi vor atinge aşteptările, se vor pune singure la colţ, experimentând confuzie, respingere, nedreptate, abandon etc., răni familiare, din copilarie, care le vor sedimenta convingerea falsă că nu merită sau nu pot dobândi o soartă favorabilă.

O caracteristică a codependenților, traumatizați de creşterea în familii disfuncționale, impactate de abuz şi dependențe (de alcool etc.), o constituie parentificarea. Aceşti copii – deveniți adulți – vor alege relații disfuncționale, în care să îşi educe, schimbe, salveze partenerii, din dorința de a le deveni indispensabili şi a evita abandonul, nerealizând că demersul lor, aparent altruist, este egoist ca intenţie şi constituie o fugă de singurătate, propriile neajunsuri, neputințe.

Confundăm adesea singurătatea cu solitudinea. Sunt trecute în dicționar ca sinonime, însă diferenţa dintre ele este esențială. În singurătate cad pradă propriilor neputințe, mă victimizez, mă lupt cu Dumnezeu şi deznădăjduiesc. În solitudine am ocazia să mă cunosc, să mă rog şi să mă smeresc, la fel ca Iacov, pentru a-mi recăpăta puterea interioară şi a-mi lămuri identitatea:

Iacov însă a rămas singur. Atunci, un om s-a luptat cu el până în revărsatul zorilor. (…) apoi a zis: Numele tău nu va mai fi Iacov, ci te vei chema “Israel” sau “cel care luptă cu Dumnezeu”, căci ai luptat cu Dumnezeu şi cu oamenii şi ai fost biruitor. (Geneza 32:24, 27)

Trecerea se realizează prin asumarea răspunderii propriei existențe, cu bune şi cu rele, sau integrarea umbrei, din arhetipurile lui Jung, plus angajamentul de a ne alege constant, în fața oricui şi în orice împrejurare, prin lămurirea propriului sistem de valori şi prin setarea limitelor personale în acord cu acesta.

Afirmația poate părea egoistă, la prima vedere, însă denotă fix contrariul, căci putem fi loiali principiilor noastre, nicidecum altora. Un exemplu concret ar fi promisiunea de loialitate a soților, făcută în fața lui Dumnezeu şi a partenerului, prin taina căsătoriei.

În situația în care soțul îşi inşală soția, iar promisiunea ei de loialitate este în acord cu principiile ei morale, ea îi va rămâne fidelă şi va decide – de la caz la caz – desfacerea căsătoriei sau continuarea ei. O alta, care i-a promis soțului fidelitate pentru el şi nu pentru a-şi onora propriile valori, stabilite clar şi independent de acesta, se va putea gândi să îl înşele, la rândul ei, din dorinţa egotică de a-l răni, de a echilibra balanța păcatelor din cuplu.

În absența curajului de a reflecta singuri la nevoile noastre, de a le comunica şi de a trăi sincer, în acord cu ele, cuvintele – per se – nu ne pot educa şi nu ne pot conecta cu alte ființe, fiind doar un schimb steril de informații, prejudecăți, presupuneri.

Spre exemplu, animalele nu comunică în scris, dar au sentimente şi un limbaj specific, neînțeles şi poate superior omului, cel puțin din punct de vedere al intenției. Fix înainte de pandemie, am găsit un motan, care mi-a devenit cel mai bun prieten.

Îmi comunică orice doleanță are şi observ un acord între ce simte, ce miorlăie şi ce face. Dacă interacționează cu alte pisici sau urmăreşte clipuri cu ele, le ascultă şi le răspunde, prin sunete specifice, de parcă ar avea un limbaj universal al speciei, înțelegându-se indiferent de rasă şi de partea globului în care trăiesc.

Inspirată de curajul, de limitele ferme ale ghemotocului de blană şi de izolarea de pe durata pandemiei, am învățat că soarta îi favorizează pe cei curajoşi, după cuvintele lui Terențiu, din comedia Formio.

După finele relației stinse pe bordura din fața cabinetului medical şi după recuperare, am trăit în doi timpi, îmbrățişând tumultul vieții profesionale, pentru a fugi de relaționare/ intimitate ori de liniştea asurzitoare a vieții personale.

Din 2017, am ieşit la câteva întâlniri, însă niciuna nu a constituit fundația necesară consolidarii unei relații armonioase, aşa că am cochetat cu singurătatea, cu plictisul sau cu rumoarea, ba chiar am hrănit porci, fără mărgăritare, într-un sătuc dichisit.   

Întâlnirea cu simpaticele mamifere a fost neobişnuită şi profundă, pentru că povesteam cu protectorul lor când am aflat că unui porc i s-a făcut rău, aşa că am mers la adăpostul lor şi l-am mângâiat, până a ajuns veterinarul. Din pricina greutății, animalul nu se mai putea ridica nici măcar pentru a bea apă sau a mânca. Cu o simplă atingere în zona capului, doctorul a repus în mişcare colosul neajutorat de grăsime.

Am simțit o bucurie imensă pentru recuperarea lui, am tras cu coada ochiului la ochii căprui, trişti, ai însoțitorului meu şi am zâmbit în semn de Mulțumesc!, pentru cea mai sinceră întâlnire, lipsită de romantism contrafăcut şi de strădania de a impresiona. Dacă un animal recuperat ne face să îl îmbrățişăm şi să jubilăm, oare câtă iubire îşi pot dărui reciproc doi adulți vindecați, prezenți la întâlnire?!

Deşertul din plan personal mi-a fost adăpat de o sumedie de întâmplări inedite şi de oameni minunați, rude, prieteni şi copii din proiecte caritabile, până m-a tras de mână copila din mine, ca să o vindec, să o îmbrățişez cu iubire şi să îmi regăsesc drumul spre mine.

Pandemia doar a grăbit şi a amplificat procesul. Prin timpul petrecut cu Dumnezeu, în solitudine, am experimentat o fracțiune din puterea vindecătoare a iubirii Lui, agape, şi am înțeles că numai noi, oamenii, ne grăbim sau procrastinăm. Dumnezeu ajunge întotdeauna la ţanc şi are capacitatea de a răscumpăra vremea.

În greacă, cuvântul kairos, din Scriptură, descrie momentul potrivit, critic sau oportun şi exagoridzo înseamnă răscumpărarea unui sclav, cu plătirea prețului eliberării lui, prin jertfa lui Hristos. Ambele ne reamintesc că Dumnezeu este singurul care poate răscumpăra oportunitățile ratate, anii irosiți şi eforturile prost direcționate.

După cum amintea proorocul Ieremia, Bunătățile Domnului nu s-au sfârşit, îndurările Lui nu sunt la capăt, ci se reînnoiesc în fiecare dimineață. Simțim puterea vindecătoare a credinței după timpul petrecut în singurătate, rugându-ne şi meditând.

Semnificația pe care o atribuim tăcerii se schimbă odată cu noi, ca o trecere de la Solitudine la saltul în tandem, Afară, mai departe de idei. Primul este cel mai cunoscut poem al Ellei Wheeler Wilcox, care şi-a întâlnit inspirația în tren, întrupată într-o văduvă tânără, îndoliată:

Râzi şi lumea râde cu tine;

Plângi şi plângi singur;

Pentru că tristul, bătrânul pământ trebuie să îşi împrumute mirul,

Dar are suficiente necazuri ale lui.

Solitudinea ne sculptează identitatea şi despică distanța dintre inimile noastre. Ea este sabia cu dublu tăiş, care aduce pacea şi penița prin care Dumnezeu ne (pre)scrie iubirea, surprinsă de Rumi:

Afară, mai departe de ideea săvârşirii de fapte bune sau rele,

se află un camp. Te voi întâlni acolo.

Când sufletul se odihneşțe în acea iarbă,

Lumea este prea întreagă pentru a mai povesti despre ea.

Idei, limbaj, chiar şi expresia “între ei”,

nu mai au nici un sens.

Odată pătrunşi în spațiul sacru al vindecării, am plantat semințele necesare pentru a iubi, a ne lăsa iubiți, a înflori împreună şi am absolvit de suferință toate ramurile copacului vieții.