Am citit recent Fiice fără tată, o carte a emoțiilor viscerale, scrisă de Louise Grenier. Îi mulțumesc terapeutei Mihaela Sofrone, pentru sugestia de lectură, și aveți mai jos pasaje esențiale:

Absența sau neglijența taților poate da naștere unor:

1.) Fiice întrerupte, imature, care – în relațiile de cuplu – se așteaptă ca partenerul să răspundă fără încetare așteptărilor lor;

2.) Fiice fără limite, cărora nimic nu reușește să le alunge agitația și să le satisfacă;

3.) Fiice autodistructive și uneori violente, care își urăsc inconștient sexul propriu și uneori sexul opus;

4.) Fiice care-și resping feminitatea și/ sau sexualitatea;

5.) Fiice motivate de nevoile lor narcisice, cu o stimă de sine scăzută;

6.) Fiice ultraindependente, care neagă că le lipsește ceva și trăiesc ca și cum n-au nevoie de nimic.

Anumite fiice reușesc să depășească lipsurile tatălui, prin putere, creativitate, încredere în ele însele și libertate de gândire. Vocea taților absenți răsună în viața lor personală nu ca un element distructiv, ci ca însăși materia visurilor și a realizărilor lor.

Sufletul tău este un copil pe care-mi doresc să îl legăn, acestea sunt cuvintele pe care vor să le audă fiicele rănite, după Guillaume Apollinaire, în Poemes a Lou, din colecția Poesie. Acestea seamănă cu tânăra Melancolia, tabloul lui Albrecht Dürer.

De ce relațiile intime ale fiicelor fără tată se combină atât de des cu nefericirea? Explicația rezidă în frica de abandon și idealizarea partenerului de cuplu, care determină repetarea unei iubiri sortite eșecului, uneori măcinată de o indecizie perpetuă. Dacă nu au un tată iubitor, dornic, comunicativ, ele trec – în permanență – de la copilărie la vârsta adultă și invers, într-un soi de derivă a dorinței. Se pot naște varii scenarii:

Căutarea tatălui le face pe unele femei să se îndrăgostească sistematic de un bărbat care este deja într-o relație, cel mai adesea un tată. Să ai un tată este o dorință legitimă, dar mai trebuie să ştim că tatăl din realitate nu coincide cu reprezentarea inconştientă pe care ne-o facem despre el. Fiicele trebuie să treacă prin doliul după tatăl ideal pentru a putea întâlni omul din spatele tatălui.

O altă femeie își poate cere partenerul în căsătorie, prezentându-i avantajele uniunii. El nu o vrea. Ea totuși i se dedică ca un mistic ce și-a găsit Dumnezeul, ceea ce simbolizează așteptarea iubirii în registrul oedipian. În doliul feminitățîi, este gata să se ignore pe sine pentru a avea grijă de celălalt, de tată, de bărbatul iubit.

Eterna fetiță nu a existat niciodată decât pentru a răspunde așteptărilor celuilalt. Femeia care simte că a dezamăgit așteptările tatălui caută disperată o reparație narcisică în iubirea bărbatului. Nu va reuși niciodată, dimpotrivă, va suferi o serie de respingeri din partea iubiților.

Fiica unui tată manipulator este într-o stare permanentă de incertitudine în ceea ce privește iubirea tatălui, fiindcă acesta este ambivalent, pentru a păstra controlul asupra fiicei. Scopul lui este să o țină prizonieră, alternând prezența cu absența. Fiica va fi în stare de orice, pentru a fi iubită.

Scenariul se va repeta în relațiile ei adulte, până la punctul în care fiica fără tată nu știe cine este și ce vrea, din cauză că se caută în privirea celuilalt, după îndemnul spune-mi ce vrei să fiu, care declanșează o desubiectificare a sinelui, de unde și revolta și punerea în act recurentă a pierderilor partenerului.

Fiica al cărei tată crede în iubirea absolută, care nu apare decât o dată în viață și care – cel mai adesea – se datorează întâmplării, nu s-a îndoit niciodată de iubirea tatălui. Ea se consideră fiica, aleasa, fiul, mama și tatăl tatălui ei, pe care îl macină o tristețe nerostită, pe care nici măcar iubirea ei n-a putut-o șterge. Decesul lui a făcut-o să se simtă pierdută.

Alte fiice, veșnic romantice, nu pot iubi decât dacă alesul este absent, ceea ce nu vine fără durere. Când tatăl nu este o persoană reală cu care a fost posibil să ai o legătură afectivă, ele își reprezintă bărbatul iubit într-o formă idealizată, fiindu-le dificil să treacă peste despărțiri. În relația cu partenerul dau totul.

Spre exemplu, pentru a nu dispărea complet, Adèle Hugo, fiica lui Victor Hugo, scrie. Sensibilă la ideile scriitoarei Goerge Sand, refuză numeroși pretendenți și căsătoria, devenind umbra lui Andrew Pinson, un ofițer englez șters, pe care-l va urma peste tot, timp de cincisprezece ani.

Acesta îi dă de înțeles că nu o iubește și că nu o vrea. Ea nu poate accepta asta și neagă realitatea cu totul, cu atât mai mult cu cât el a fost de acord să se căsătorească cu ea. Căutarea iubirii nu este decât reversul dorinței sale din copilărie, profundă, tenace, de a învinge indiferența tatălui. Atașamentul bolnăvicios față de ofițer o va distruge.

În relația cu tatăl, Adèle nu există. Din acest punct de vedere seamănă cu Camille Claudel, care a fost închisă treizeci de ani într-un azil. Până la internare s-a dedicat sculpturii și lui Auguste Rodin. Legătura lor a fost una pasională, însă el era deja cu Rose Beuret, pe care nu a părăsit-o niciodată – nici măcar când Camille a rămas însărcinată – și cu care se va căsători după cincizeci și trei de ani de relație. Tatăl Camillei nu a dezamăgit-o niciodată, însă aceasta nu a răspuns așteptărilor lui.

Ruth Jane Mack Brunswick descrie cazul unei femei care se prăbușește după ce este părăsită pentru alta, după zece ani. Aceasta a iubit un bărbat infantil, la fel cum era și tatăl, în ochii ei. Proiectase pe el un model relațional împrumutat de la mama, marcat de abnegație, uitare de sine etc. Tatăl este privit ca un fiu mai mare al mamei și nu ca un bărbat dornic și iubitor. Se poate identifica cu el? Nu, nu vrea. Totuși, în fantasmele ei, visează la un tată minunat și a crezut că-l găsește în persoana amantului mai mare decât ea. Între Ruth și Anna Freud, fiica lui Sigmund Freud, părintele psihanalizei și mentorul ei, a existat mereu o rivalitate feroce, pentru iubirea și atenția lui.

Anumite femei pot căuta – ca niște vânători de recompense – un bărbat după modelul tatălui. Va fi femeia mai fericită după această „cucerire”? Nicidecum, fiindcă o femeie care „se mărită cu tatăl ei” reactivează fantasma incestului și interdicția acestuia. Ea nu se poate bucura cu acel bărbat, nu se poate bucura nici măcar de acel bărbat.

Nu vreau fără tata. Absența lui creează un gol care nu poate fi umplut. Prezența lui este esențială pentru apariția feminității. Așteptarea iubirii paterne generează la fetițe un prototip care se va repeta în viitoarele relații cu bărbații. Acestea au tendința de a se îndrăgosti de bărbați care nu le iubesc sau, dimpotrivă, să-i respingă pe cei care o fac.

Toate concep iubirea ca fuziunea cu ființa iubită. Fie se pliază pe exigențele lui, fie îl pliază pe exigențele ei, își doresc să fie perfecte și suferă. Femeile-fetițe dezvoltă o frică de bărbați sau o sexualitate autodistructivă. O viață fără bărbat pare ca o viață fără tată: imposibilă. Unele se atașează excesiv de terapeut sau de alte figuri paterne.

Ele își caută tatăl peste tot, în profesorii, patronii, colegii, iubiții lor și vor merge din tată în tată, încercând să-și reconstituie copilăria, fiind cuprinse de angoasă când persoană iubita nu le sună, când simt că le scapă; absența este de nesuportat, mortală.

Regretând că tatăl a plecat, acestea își sufocă rușinea și – pentru a se pedepsi – îl vor alunga pe bărbatul vieții lor. Îi vor alunga pe toți. Prietenia nu le va satisface niciodată, nu le poate decât dezamăgi. Acestea își sabotează toate relațiile intime fiindcă niciun bărbat nu este (ca) tată.

Fiicele fără tată trăiesc parcă într-o continuă așteptare și au probleme narcisice, căci ori se iubesc prea mult ori nu se iubesc deloc, fiind sortite să rămână fetițe în relațiile interpersonale, până la vindecarea traumelor.

Luptând cu o durere fără margini, fiicele preoedipiene cad pradă unei furii nebune și privilegiază tipul de iubire narcisică, celălalt fiind reflexia unei părți a sinelui. Pentru ele iubirea este o formă de sinucidere.

Acolo unde psihologii vorbesc de masochism, mistica vorbește de iubirea absolută. Un exemplu îl constituie Sfânta Tereza de Ávila. A nu se despărți este laitmotivul misticei și al fetiței îndrăgostite.

Există mai multe forme de a-ți iubi tatăl, cea mai primitivă fiind să te identifici cu el, existând trei tipuri de identificare: ca bărbat al mamei, ca obiect pierdut şi ca obiect simbolic. În cazul identificării cu tatăl ca bărbat al mamei, fetița va face pe bărbatul şi va ignora diferența dintre sexe. Acest lucru nu înseamnă că îşi neagă identitatea de gen; ea ṣtie că este femeie din punct de vedere social şi juridic, dar doreşte şi iubeşte ca un bărbat, al cărui model este tatăl.

Absența tatălui favorizează idealizarea, aşa că relațiile fiicei sunt toate eşecuri. Să ai un tată este o dorința legitimă, dar mai trebuie să știm că tatăl din realitate nu coincide cu reprezentarea inconștientă pe care ne-o facem despre el. Fiicele trebuie să treacă prin doliul după tatăl ideal pentru a putea întâlni omul din spatele tatălui.

La terapie acestea speră să fie fiicele taților idealizați din inimă. Așteptarea tatălui în imaginarul feminin menține pulsiunea de iubire captivă obiectului ei. Trăită în suferință, se confundă la unele femei cu doliul neexprimat, necunoscut sau chiar negat. Prin urmare aceste femei trăiesc în umbra unei pierderi, neștiind sau nedorind să știe că tatăl este singurul obiect al așteptării lor și că această așteptare este în zadar, de unde și imensa durere a iubirii. Negarea pierderii le transformă de fiecare dată în perdante în viața intimă.

Vindecarea isteriei trece prin acceptarea sexului său, a feminității proprii şi a lipsei sale. Condiția esențială pentru a deveni femeie este percepută ca o rană narcisică, ca o umilinţă personală; condiție dureroasă, cu siguranță, ca orice pierdere, dar atât de necesară pentru întâlnirea cu un alt bărbat, care ar putea fi un partener potrivit.

Unora le este foarte greu să accepte tatăl din povestea lor personală, să se resemneze cu faptul că-l au pe acel bărbat de tată şi nu pe cel care ar fi corespuns imaginii ideale pe care ele şi-au făcut-o. Acest demers înseamnă asumarea trecutului pentru a nu-l mai repeta. Cum putem reuṣi asta? Prin:

1.) Observarea şi descrierea situațiilor care se repetă în relațiile intime, ceea ce include fapte obiective (circumstanțele întâlnirilor, locurile, conversațiile) şi subiective (gânduri, emoții, fantasme).

2.) Notarea trăsăturilor fizice şi psihologice ale partenerului care evocă un tată real sau imaginar.

3.) O privire în urmă, mergând pe lanțul amintirilor până la tiparul primar al relațiilor cu tatăl prin metoda asocierii libere, ceea ce se traduce prin:

a.) A nota ceea ce-ți vine treptat în minte (gândeşte cu voce tare, în cazul psihoterapiei sau scrie un jurnal, dacă eşti singură), evitând cenzura şi judecățile de valoare.

b.) Stabilirea legăturilor între prezent şi trecut, încercând tot timpul să reperezi partea jucată de tine în repetarea situațiilor dureroase (găseşte avantajele pe care speri să le obții, plăcerea pe care o cauți, asumă-ți răspunderea propriilor alegeri).

c.) Analizarea motivelor repetării situațiilor dureroase (incapacitatea de a renunța la obiect, incapacitatea de a pierde un obiect, incapacitatea de a accepta tatăl şi povestea personală etc.).

d.) Recunoaşterea dorinței tatălui, sentimentele ṣi emoțiile sale.

e.) Integrarea imaginii tatălui în sine.

După Freud, pentru moartea simbolică a tatălui, a imaginii sale idealizate, femeia va trebui să își pună următoarele întrebări:

1.)   Cum pot să mă separ psihologic de tatăl meu?

2.)   Cum pot deveni un individ autonom și liber?

3.)   Va trebui și să ne întrebăm ce semnificație dăm cuvântului „separare”?

Se pot ivi mai multe situații, pentru care iată o serie de soluții:

1.) Să treci prin doliul așteptărilor tale și ale tatălui;

2.) Să te eliberezi de sub influența tatălui;

3.) Să-ți reglezi socotelile sau datoriile cu tatăl;

4.) Să cunoști bărbatul din spatele tatălui;

5.) Să-ți asumi ambivalența adică iubirea – ura față de tată;

6.) Să treci prin doliul după visurile fetiței care ai fost.

Psihanaliza și psihoterapia permit unei fiice să-și întâlnească tatăl prin intermediul persoanei psihoterapeutului adică să proiecteze imaginea paternă. Acest lucru permite fiicei să-și reconstruiască trecutul și să-l integreze în identitatea sa. De acolo ea poate să devină autoarea vieții sale și să nu se mai perceapă ca o victimă, având următoarele conștientizări:

1.)        Ce vrea ea de la tată?

2.)        Ce amintiri a păstrat ea?

3.)        Ce au devenit aceste imagini-amintire?

4.)        Cum sunt influențate relațiile sale cu bărbații?

5.)        Niciun bărbat nu poate fi la înălțimea tatălui visat de copil.

Pentru a găsi adevărul relației sale cu tatăl, fiica trebuie să se întoarcă spre ea și să își pună întrebări în legătură cu așteptările proprii. Poate avea tendința de a-și învinovăți tatăl, de a-l condamna sau pur și simplu de a fugi, ceea ce implică, pentru ea, că rămâne în poziția de victimă. Este o formă de masochism care perpetuează situația de care se plânge. A te plânge înseamnă a-l menține pe tată, în absența sa, păstrându-l în interior ca pe un agresor.

Trebuie neapărat să consulți un psihanalist sau un psiholog pentru a ieși din tiparele negative? Nu cred, scrie autoarea. Această carte este dovada capacității femeilor de a-și transforma suferința în forță creatoare. Fiecare fată va trebui să învețe ce înseamnă să gândeșți, să creezi, cu alte cuvinte să devii autoarea – sau tatăl – propriei istorii personale.

Vă recomand să citiți integral volumul, disponibil aici !