Încep prima poveste de pe blog cu precizarea că nu scriu despre secrete pentru a-ți păstra partenerul, despre modalități de a răsuci cheia-n broască sau despre leacuri băbeşti pentru creşterea sânilor. Despre acestea e plin net-ul de sfaturi. Scriu însă despre ipostaze în care ne-am regăsit cu toții, cel puțin o dată-n viață sau despre ce simt. Personajele şi poveştile sunt reale, însă numele şi detaliile au fost schimbate, pentru a nu divulga sursele de inspirație:
Ionut învăța bine în liceu şi era foarte frumos, foarte inteligent şi foarte comod in relații. Mureau fetele după el, deşi abia avea bani cât să treacă strada. Părinții fetelor nu îl aveau la inimă, nefiind o partidă de nasu’ odraslelor. Tot prin liceu, s-a îndrăgostit pentru prima oară, de Ramona, care, de gura familiei şi din rațiuni practice, i-a făcut bucăți inima. Anii au trecut, cioburile s-au lipit parțial, conjuncturile s-au schimbat şi Ionut s-a îmbogățit, s-a însurat cu altcineva şi are două fete, frumoase foc.
Îşi iubeşte familia, însă – în loc de o inimă întreagă – are de oferit bucăți de afecțiune, din perioada în care nu avea nimic. Munceşte ca un rob, pentru a le oferi celor dragi toate bogățiile pământului şi a compensa incapacitatea de a-şi pune pe tavă, neciobită, inima. Excepție fac cei doi îngeraşi, cărora le oferă iubirea părintească, necondiționată. Toate astea, nu pentru că nu ar avea altceva mai valoros de oferit femeii de lângă el şi nici pentru că ea n-ar merita, ci pentru că dăruirea ar implica un salt de credință şi e nebunesc să sari cu totul în brațele unui om, aşteptând ca el să te prindă.
Rişti, cu cele mai bune intenții, să cazi în gol, aşa cum ai făcut-o altădată, aşa că ajungi să cauți, departe de acasă, în mii şi mii de chipuri străine, remiza care nu va veni niciodată, chiar dacă Ramona sau celelalte Ramone ale lumii te-ar primi acum cu dragă inimă. Adevărul? Eşti copilul care confundă şi azi dezamăgirea totală cu iubirea adevărată, pe care ai abandonat-o, de frică, în vreme ce Ramonele lumii vor cunoaşte şi vor regreta mii şi mii de partide ca tine şi cărora nu le datorezi nici măcar o revanşă!
Similar, Adriana provine dintr-o familie foarte săracă, în care tatăl s-ar fi bucurat, la fel ca dacii sau ca spartanii, dacă le-ar fi murit vreo odraslă şi asta nu pentru că ar fi fost vreun părinte îngrozit de faptul că copiii lui vor cunoaşte suferința, ci pentru că era un bețivan degenerat, care îşi bătea nevasta şi copiii, dimineața, la prânz şi seara. La 15 ani, a violat-o pentru prima oară pe Adriana, care s-a conformat în toți anii adolescenței, în speranța că o va scuti pe mezină de acelaşi tratament. A ieşit pe uşa casei înainte de majorat şi dusă a fost, deşi era doar o copilă.
A jurat că va face dreptate. Din păcate, dreptatea, aşa cum o văd ochii unei puştoaice, rămasă şi acum la maturitatea afectivă a vârstei de 15 ani, nu există. Există doar modalități de a da piept cu viața! Adriana şi-a folosit inteligenţa nativă pentru a specula oameni sau situații, chiar dacă asta a însemnat a te culca cu vreunul pentru un favor, cu vreun altul pentru un alt favor şi tot aşa, până şi-a construit o afacere profitabilă, şi-a ajutat mama şi sora, şi-a depăsit, cum a ştiut, condiția.
A avut însă parte, şi în vremea sărăciei, şi mai târziu, de fel şi fel de mitocănii, din partea bărbaților. A avut apoi o relație de 7 ani, în care nu a trădat niciodată şi care s-a terminat brusc, datorită infidelității lui. A luat, de fiecare dată, viața de la capăt, ca o luptătoare, aşa cum a invățat să pară. Însă iubirea adevărată nu e un joc de şah, nicio ecuație matematică sau un război al sexelor, astfel încât şi acum, după ani şi ani, Adriana adoarme în pat lângă actualul partener şi speculează mâine o nouă întâlnire, cu un nou prospect masculin, ca şi cum ar fi singurul lucru acceptabil, dat fiind faptul că fiecare bărbat a trădat-o în aşteptări.
Păcat, Adriana a fost suficient de isteață încât să se facă iubită de omul de lângă ea, însă nu e suficient de curajoasă încât să iubească, aşa că – până nu îşi va vindeca rănile sufleteşti – va dărui mereu frânturi de afecțiune sau de atenție şi dacă o întrebi dacă e fericită, va răspunde, cu cea mai mare naturalețe din lume, că e bine. Însă a fi bine nu echivalează cu a fi fericit, ba dimpotrivă.
Da, ştiu, fericirea e o stare de moment, însă liniştea e permanentă. Nu poți găsi nici liniştea, nici fericirea, până nu-ți reîntregeşti inima şi nu recapeţi curajul de a iubi. Degeaba cauți liniştea şi fericirea în oameni sau în obiecte, când ele sunt în tine. Am citit fel şi fel de specialişti, care spuneau că iubim într-o viață de om, cam de 6 – 9 ori şi, de fiecare dată, diferit. Nu îi aprob, nici nu îi combat, dar – când vine vorba de mecanismele iubirii, suntem cu toții neştiutori. În fond, ce e iubirea? Nebunia şi curajul de a trăi la infinit aceeaşi stare de abandon şi de a spera că iubirea de acum va fi şi ultima!
Colorați-vă nuanțele de gri,
Diana